Încep să deprind şi mai mult mandarina. Îmi amintesc de lucruri pe care le ştiam de mult. Uneori aud ceva şi în minte îmi apare traducerea, ştiu instantaneu ce înseamnă. Tata îmi promite că, atunci când ajungem acasă, mă va înscrie la un curs de mandarină. Oferta lui: îl va plăti el, dacă acord terapiei o a doua şansă. Răspund cu: de acord, dacă terapeutul va fi cineva nou şi dacă îşi găseşte şi el un terapeut. Cădem la înţelegere.
Sper ca până în noiembrie să pot să susţin o adevărată conversaţie în chineză. Ăsta-i scopul, vreau să-i surprind pe waipo şi waigong care vor încerca să vină să ne viziteze de Ziua Recunoştinţei. Va fi o vacanţă dificilă, dar avându-i pe ei ca oaspeţi, o vom îmbunătăţi.
Mama nu va fi pentru a pregăti curcanul şi reţeta ei specială pentru umplutură cu orez lipicios şi ciuperci tăiate în formă de ureche. Voi găti eu în locul ei. Sunt foarte sigură că pot pregăti câteva dintre reţetele mamei, mai ales dacă mă ajută şi Axel.
Axel. Încă nu l-am sunat. Nu i-am trimis vreun e-mail, nici vreun mesaj.
Ca să fiu sinceră, ăsta este unul dintre motivele pentru care nu vreau să mă întorc acasă. Între coastele mele există încă o săgeată.
351
Sunt convinsă că va fi mereu acolo.
Mă gândesc la primul mesaj pe care l-a trimis.
La revedere.
Dar nu putem să nu mai fim cei mai buni prieteni. Axel mă ştie aşa cum nu mă ştie nimeni altcineva. Axel este singurul care-mi înţelege culorile. Toate.
352
104
Avionul aterizează mai repede decât era programat şi totuşi se face noapte când ajungem, în sfârşit, la noi. Stelele şi greierii sunt prezenţi, chemându-ne acasă. Draperiile sunt trase, dar pe după
margini se prelinge o lumină caldă.
Mă săgetează o durere cunoscută. Aşa arăta casa de obicei atunci când mă întorceam după ce se întuneca, iar mama se afla în sufragerie, cântând la pian.
Dacă nu aş intra, aş putea rămâne aici, afară, ţinându-mi valiza în mână, căutând să simt că încă e acolo, aşteptându-mă să intru pentru a putea să-mi zică ceva de bun venit, acoperind muzica, fără să-şi ia degetele de pe claviatură. M-aş putea preface că, după ce sfârşeşte cu Rahmaninov, se va roti pe băncuţa din faţa pianului, sărind în picioare pentru a mă îmbrăţişa.
Şi peste câteva zile, când va fi duminică, mă voi rostogoli jos din pat şi-o voi găsi în bucătărie, pregătind gofre cu fructe de pădure şi frişcă. Voi auzi ciripitul acela luminos adresându-mi un „Bună
dimineaţa”, în timp ce eu încă mă scutur de ceaţa somnului şi mormăi ceva drept răspuns, amintindu-mi să-i zâmbesc şi să mă ofer să bat eu untul.
Aş face toate lucrurile pe care uitam în mod constant să le fac, toate lucrurile pentru care aş vrea să pot să mă întorc şi să le adaug ca pe un nou strat pe o pictură în acuarelă.
— Vii, Leigh? întreabă tata.
Şoferul a plecat din faţa casei şi am rămas doar eu pe alee, cu valiza în mână, privind la tata care-şi face de lucru cu cheile pe verandă.
Răsuflu prelung şi încet.
— Cred că am uitat să stingem lumina, este?
— Nu am uitat, spune el, şi aceste trei cuvinte simple îmi fac inima să o ia la galop.
Pentru că ce altceva ar putea să însemne asta decât că mama este de fapt în viaţă şi acasă, aşteptându-ne înăuntru?
Inima îmi bate cu putere când îmi car valiza pe verandă, ducând-o
353
pe urmele tatei prin lumina gălbuie şi blândă, intrând în casă.
— Aţi ajuns! Bine aţi venit acasă!
Braţe care mă îmbrăţişează şi îmi trebuie un timp prea lung ca să
pricep ce e cu umărul care-mi presează obrazul, cămaşa moale pe pielea mea, mirosul de deodorant şi de săpun.
— Axel!
Clipesc repede ca el să nu vadă cât de aproape sunt să încep să
bâzâi.
— Avem ceva de băut în frigider? întreabă tata, care deja şi-a scos pantofii şi se îndreaptă spre bucătărie.
— Păi, am făcut nişte limonadă, răspunde Axel.
— Bun băiat, spune tata. Hai să o bem!
— Bineînţeles că ştiam că erai în Taiwan, spune Axel. Cine credeai că o să aibă grijă de Meimei?
