Dar este mult mai complexă decât atât. Mijeşte ochii. Priveşte petele de mov-pal. Dunga verde-gri nu mai lată decât o cratimă. Pata aceea de caramel şi firava trăsătură de roşu-cuarţ. Cu toate venind să
se învolbureze în punctul de deasupra degetului tău.
Inspiră-le. Lasă-le să se aşeze în plămânii tăi. Ele sunt culorile prezentului.
343
100
Cina este puţintel prea tăcută, şi în acelaşi moment mi se aprinde becul:
— Unde-i Feng? Mă întorc spre waipo. Feng zai nali?
Ea mă priveşte nedumerită. Spune ceva ce nu pricep.
Tata arată la fel de confuz.
— Ce e Feng?
— Feng! spun eu. Prietena noastră, Feng.
Bunica clatină din cap.
— Shei?
— E un nume interesant, spune tata. Ce sunet este? Cuvântul pentru phoenix?
— E doar… Habar n-am.
— Cum arată? spune el.
Întrebarea mă prinde cu garda jos. Cum arată ea? Îmi deschid gura ca s-o descriu şi realizez că nici măcar nu mai ştiu. Tot ce-mi amintesc este paloarea ei şi imprimeurile ei înflorate, în culori vii.
Tata ridică din umeri.
— Waipo spune că nu cunoaşte pe nimeni cu numele de Feng.
Mă reped în camera mea şi cotrobăi peste tot, căutând un semn de la ea. Există. Sunt sigură de asta. Telefonul încă funcţionează – încă
este conectat la reţeaua taiwaneză. Cartela SIM pe care mi-a dat-o ea este reală. Caut selfie-ul pe care am încercat să-l facem în vârful turnului Taipei 101, dar tot ce găsesc pe telefon este o fotografie înceţoşată, cu jumătate din umărul lui waipo. Dar sacoşa cu produse cu patiserie – cea care are logo-ul cu pasărea roşie – este în sertar.
Asta e tot? Nicio altă urmă? Timp de două săptămâni a fost profund implicată în vieţile noastre. Mă întorc la cină scrutând apartamentul după vreo urmă a ei.
— Tata, vrei s-o întrebi pe waipo despre cutia cu lucruri care ne-a fost trimisă… conţinea parcă ceai şi produse de patiserie. Şi în ea era şi cartela mea SIM. Feng ne-a adus cutia aia. Întreab-o pe waipo dacă-şi aminteşte.
344
Îi privesc pe amândoi discutând, felul în care bunica arată spre el cu degetul, felul în care el clatină din cap drept răspuns.
— Leigh, începe el cu precauţie, ea spune că a venit prin poştă
cutia aia şi că la expeditor nu era trecut nimeni. A crezut că eu fusesem cel care-o trimisese.
— Dar nu ai fost tu, aşa-i?
— Aşa e, spune el arătând tulburat. Nu ţi-am trimis niciodată ceva prin poştă.
Mă întorc în odaie şi împăturesc cu grijă sacoşa primită cadou în care fuseseră produsele de patiserie şi o îndes la fundul blocului meu de desen.
Feng a fost reală. Sunt sigură de asta.
Dar nu ştiu cum de nimeni nu şi-o aminteşte. Nimeni în afară de mine.
— Tată, poţi să te uiţi la ceva dacă te rog?
Degetele mele se strâng pe capacul micii cutii galbene-portocalii.
Marginile ei sunt arse din ziua când am adus-o pe waipo în fum. Dar caracterele sunt încă lizibile.
Şi asta, ştiu bine, este reală. Ceea ce înseamnă că şi tămâia a fost reală. Ceea ce înseamnă că amintirile erau reale.
Termină de desfăcut colţul uzat al valizei sale şi ridică apoi capacul.
— Sigur, ce este?
