Pricep. Nu are sens să vrei. Nu putem schimba nimic din trecut.
Putem doar să ne amintim. Putem doar să mergem înainte.
Doare atât de tare că aproape simt că sunt făcută din o mulţime de bucăţi. Trebuie să mă străduiesc din răsputeri să-mi înghit nodul din gât.
— Vorbeşte-mi despre prima voastră întâlnire.
Tace, dar se schimbă la faţă.
— Povesteşte-mi, îl îndemn eu din nou. A fost o întâlnire de socializare între studenţi, nu?
Când vorbeşte în cele din urmă, vocea îi este moale şi cumpănită.
— Ea era singura din încăpere cu care voiam să vorbesc. Lumina locul. Era ca o torţă. Aş fi putut să vorbesc cu ea la nesfârşit.
Tata zâmbeşte, un zâmbet dureros.
— Încurca expresiile făcându-mă să râd în hohote. Nu i-a păsat niciodată că făcea greşeli… râdea odată cu mine. Şi când cânta la pian… Dumnezeule, o să sune tare siropos – era de parcă trupul ei se topea în sunete. Era ca şi cum muzica era locul în care se născuse şi, când cânta la pian, revenea iar acasă.
Mi-o imaginez pe mama aplecându-se pe banca neagră, trupul unduindu-se odată cu valul melodiei, degetele apăsând clapele sigure pe contrapunct. Un spasm de durere, de durere surdă, regretul că nu am lăsat-o niciodată să-mi predea fie şi o lecţie.
Tata scoate o bucată de hârtie împăturită din buzunarul de la spate.
— Ce-i asta?
El o despătureşte fără un cuvânt şi o ridică să pot vedea.
Este desenul în creion care înfăţişează familia noastră stând în balansoarul din Village Park, arătând vechi şi uzat ca o hartă a comorii. Trebuie că fusese împăturit şi despăturit de un milion de ori.
— Uau! Mă gândeam că aveai de gând să-l lipeşti într-un album şi să-l dai uitării.
Nu răspunde imediat, ca şi cum cuvintele i-ar veni cu greu.
— Îl port cu mine de când mi l-ai dăruit, de acel Crăciun. Mai întâi l-am pus în valiză, să-l pot privi când eram plecat. Apoi, a devenit un obicei să-l iau cu mine în buzunar. Mă făcea să mă simt mai bine.
341
— Uau! rostesc eu din nou.
— Când eram în avion, despătuream desenul ăsta şi pur şi simplu mă minunam ce treabă extraordinară ai făcut… emoţia pe care ai surprins-o pe feţele noastre. De fiecare dată când mă uit la el, simt că-mi amintesc ziua aceea şi mai bine. Este remarcabil!
Lacrimile mă înţeapă pe sub pleoape.
— Mulţumesc, tată! Înseamnă mult pentru mine.
— Ai un dar. Îmi cer iertare dacă vreodată a părut că… am gândit altfel. Mama ta era nespus de mândră de tine… şi avea toate motivele să fie.
Mă întreb dacă-şi dă seama de acelaşi lucru ca şi mine: că tocmai purtăm cea mai lungă conversaţie a noastră – fără să ne certăm – de nici nu mai ştiu când.
Durerea pentru mama este tot acolo. Nu mă va părăsi niciodată.
Dar este ascunsă adânc sub straturi multe de amintiri. Unele din ele bune, altele rele. Toate însă la fel de importante.
Uşa scârţâie şi în cameră intră bunica, aducându-mi un pahar cu suc. Ochii i se luminează când vede că sunt trează.
— Leigh, spune ea, după care urmează un şir de vorbe rapide şi melodioase.
Întorc spre tata o privire întrebătoare.
— Cea spus?
El surâde.
— Spune că numele tău este puternic. Că sună la fel cu termenul din chineza mandarină pentru putere. Li.
Bunica zâmbeşte şi ea.
— Li!
342
99
Ţine-ţi degetul întins către cer cu toată forţa, astfel încât să-l simţi că se prelungeşte ca o coloană vertebrală. Priveşte spre locul în care este îndreptat şi dincolo de el. Acolo, peticul acela mic de lume, nu mai mare decât vârful degetului tău. La prima privire, s-ar putea să
arate ca o culoare insipidă. Albastru, sau cenuşiu, sau chiar portocaliu.
