Numele îmi răsună de-a lungul şi de-a latul cerului. Leigh, Leigh, Leigh.
Mama spune:
— Adio!
Adio, adio, adio.
Pasărea se înalţă tot mai sus.
Se întoarce şi descrie un arc.
O privesc cum izbucneşte în flăcări.
Îmi stă inima. Mi se taie respiraţia.
Arde ca o stea.
Vine vântul, la început doar o adiere, după care se înteţeşte şi suflă
vijelios. Apoi furtuna se întoarce, la fel de furioasă şi sălbatică. Încerc să găsesc ceva de care să mă agăţ, dar nu e nimic aici. Solul este prea alunecos. Mă ia vântul şi mă azvârle peste margine. Din gâtlej îmi iese un strigăt, dar nimeni nu-l aude.
Cad. O să cad o veşnicie. Nu există vreun sfârşit pentru asta. Îmi întorc capul să mă mai uit la steaua aceea. La pasărea aceea. La mama.
Lumina ei pâlpâie şi se stinge; nu mai există decât cenuşa şi noaptea.
Negrul rece, de cerneală, mă înghite şi nu mai pot să văd nimic.
Absolut nimic. Nicio galaxie. Nicio constelaţie. Doar eu şi abisul.
331
96
ZIUA DOI ŞI JUMĂTATE
Ziua Doi şi Jumătate. Cum am ajuns pe canapeaua aceea? Poate că
era inevitabil. Poate că eram doi magneţi pe care universul îi făcuse să
se atragă în tot timpul acesta.
În ziua aceea, la locuinţa lui Axel nu era nimeni. Eram doar el şi cu mine şi umpleam spaţiul cu râsul nostru, lăsând uşurarea să se reverse peste tot. Uşurarea de a fi din nou prieteni. Uşurarea că eram din nou împreună şi singuri pentru prima oară după o eternitate.
De ce nu suntem acasă la mine?
Ne-am făcut pop-corn şi am turnat peste el ciocolată topită, picurând-o în forma unei stele, mereu şi mereu, până ce maroul caramelizat a acoperit totul. Când Axel a gustat prima bucăţică, s-a murdărit tot şi a trebuit să-şi lingă ciocolata de pe buze. I-am urmărit încheieturile degetelor cum ştergeau colţul gurii, felul în care scotea limba ca să înhaţe dulcele.
Mi-a întins castronul şi degetele noastre s-au atins. Electricitatea dintre noi a sfârâit într-un portocaliu-cupru, trebuie că a simţit-o şi el.
Unde era mama?
Jos, în pivniţa lui, stăteam umăr lângă umăr şi puteam să simt uşoara mişcare a trupului său la fiecare inspiraţie. Ne-am desenat unul altuia tălpile. Era dureros de familiar. Cicatricea de la gleznă, unde pielea îi fusese cusută pe când era copil. Felul în care-i plăcea să-şi flexeze degetele de la picioare, fluturându-le în ritmul muzicii.
Am întors pagina şi am schimbat unghiul din care-i priveam picioarele. Nu eram sigură dacă desenasem vreodată genunchii aceia ciudat de perfecţi.
Ne despărţeau doar câţiva centimetri, deopotrivă prea aproape şi prea departe.
Mama, urcând scările.
Mi-a alunecat crâmpeiul de cărbune din mână şi am sfârşit prin a-l
332
scăpa pe jos. Aşa a început. A căzut între pernele canapelei, între noi.
Ne-am repezit după el amândoi în acelaşi timp, ciocnindu-ne degetele şi capetele.
— Au! spuse el.
— Eşti bine?
Am întins automat mâna spre tâmpla lui, acolo unde-mi imaginam că ar fi sursa durerii.
Degetele mele nătângi i-au dat peste ochelari, mutându-i pieziş, şi i-au lăsat pe frunte o dâră cenuşie.
— Băi! spuse el, dar râdea.
