— Leigh, ce naiba faci?
Singurul lucru pe care cred că-l pot face. Ce-mi închipui eu că ar opri crăpăturile.
Aprind un chibrit şi, cu el, ultimul beţigaş de tămâie. Apropii jarul tămâii de mănunchiul de pene şi le privesc cum încep să ardă.
322
94
— FUM ŞI AMINTIRI —
Fumul negru explodează. Totul în jurul
nostru se înclină şi se răsuceşte, începând
să se rotească. Suntem prinşi într-o
furtună, un ciclon format din arşiţă şi cenuşă. Este cu mult mai rău decât atunci
când am aprins tămâia cu waipo. Totul a
dispărut. Nu mai sunt încăperi, nici uşi.
Doar noi patru şi întunericul. Rotocoalele
de fum negru învolburându-se în jurul
nostru, usturându-ne ochii, umplându-ne
plămânii.
Zburăm prin întuneric. Zburăm spre lumină. Aerul din jur se transformă în gheaţă, apoi în foc.
Începe cu nişte şoapte: aceleaşi şoapte care mă atrăseseră prima oară spre tămâie. Vocile cele mai firave şi mai înăbuşite. Cresc în volum, ca şi cum cineva ar răsuci un buton. Le recunosc. Vocea mamei, efervescentă, ca un clopoţel, vorbind cu un elev pe care-l învaţă pianul. A tatei, fredonând versuri prosteşti pe care nu le mai auzisem de un deceniu. Râsul liniştit al lui waipo. Apoi alte voci, pe care le ştiu doar din amintiri. Tonul profund al lui waigong. Cadenţa rotundă şi optimistă a lui Jingling.
Vocile se înfăşoară în jurul nostru precum cea mai moale pătură.
Şi atunci atingem cealaltă parte a furtunii. Ne azvârle în înălţimi –
şi mă separă de toţi ceilalţi.
— Tată! strig eu, dar este un vid şi glasul îmi e pur şi simplu aspirat.
Aterizez pe un scaun, la o masă acoperită cu o faţă de masă albă şi încărcată cu mâncăruri. Versiunile mai tinere ale lui waipo şi waigong stau împreună cu Jingling în jurul aceleiaşi mese. Este un restaurant de lux, ticsit. Niciunul dintre ei nu mănâncă. Amintirea miroase puternic a flori.
323
— De când ştii? întreabă waipo pe un ton sever.
— Doar de câteva săptămâni, suspină Jingling.
— De ce nu ne-ai spus numaidecât? întreabă waigong.
Mâinile îi sunt atât de strânse în jurul ceştii de ceai, încât pot vedea tendoanele umflate de pe dosul palmelor sale.
Jingling clatină din cap.
— Nu credeam că era ceva pentru care să ne facem griji.
— Dar acum îţi faci griji? întreabă waipo.
— Nu cred că e bun pentru ea, spune încet Jingling. Ar fi trebuit să
vorbim la telefon, dar ea nu-mi răspunde niciodată. Nu mi-a răspuns patru zile la rând.
Durerea răzbate clar în cuvintele ei, gâtuindu-i vocea.
— Nu-i stă în fire să facă asta. Noi două vorbeam în fiecare zi. Şi când, în sfârşit, am reuşit să vorbim… mi-a închis gura. Cred că el are o influenţă dăunătoare asupra ei.
— Ţi-a spus ea că-şi petrece tot timpul cu iubitul ei secret american? insistă waipo.
— Da.
— Legătura asta trebuie să înceteze, spune waigong, lăsând în sfârşit jos ceaşca de ceai. Spune-i că trebuie să o rupă cu el.
— E prea încăpăţânată. N-o să mă asculte, decât dacă…
