319
Stomacul mi s-a umplut de căldură. Chiar aşa!
Era ziua în care se împlineau exact două luni şi jumătate de la ziua lui Axel, cu exact două luni şi jumătate înainte de ziua mea. Era obiceiul nostru din fiecare an: ne făceam un pop-corn ciudat, dulce-sărat, şi ne desenam reciproc tălpile. O sărbătorire a noastră şi a sfârşitului şcolii, pentru că de regulă pica, mai mult sau mai puţin, în săptămâna de dinaintea vacanţei de vară.
— Nu-mi vine să cred că am uitat! am spus, zăpăcită.
— Deci, vii pe la mine? Stăm în subsol, facem nişte pop-corn?
— Da, am spus, zâmbind din toată inima. Categoric!
320
93
Când m-am întors, crăpăturile se adânciseră în clădirea bunicilor mei. Sus, pe scări, apoi pe palier şi pe uşa apartamentului. Îmi scot pantofii şi urmăresc cum podeaua se sparge sub paşii lui waipo.
Oamenii îmi vorbesc, dar vorbirea lor seamănă cu o apă curgătoare.
Sau cu perturbaţiile undelor radio. Puternice. Goale.
Privesc crăpăturile. Negre, acaparatoare, fisurând.
— Leigh, aud, în cele din urmă.
Este tatăl meu. Se află în faţa mea, ţinându-mă de umeri. Nu mi-a răspuns la e-mailuri, dar iată-l aici. Şi corpul lui e crăpat pe de-a-ntregul, bucăţile feţei abia se mai ţin.
— Tată, mă aud pe mine răspunzând.
Îşi coboară privirea la buchetul de pene roşii din mâna mea, iar gura lui capătă o linie posomorâtă.
— Eşti bine?
Se aude un zgomot nelalocul lui. Plesnetul cel mai slab.
Îmi dau seama: ar fi trebuit ca prin ferestre să se reverse lumina, dar nu există. Sufrageria este întunecată ca în miez de noapte.
Doar o fâşie îngustă de lumină pătrunde prin colţ. Doar cât să-ţi dai seama că geamurile lucesc, distorsionează. Clipesc des pentru a-mi limpezi vederea, dar creierului meu îi ia un timp mai lung ca să
proceseze ceea ce văd.
Ferestrele. Se topesc.
Şi alunecă de pe pereţi, sticla lichidă prefăcându-se în cerneală
neagră. Se scurge pe podea şi se întinde spre mine, zemoasă şi iute.
Fac repede un pas înapoi, atingând un perete cu umărul. La impact, se aude un trosnet. Peretele crapă într-un milion de bucăţi. Din fisurile acelea se prelinge altă cerneală, care curge şi se uneşte cu balta de pe podea.
Din pumn îmi alunecă o pană mică, face o tumbă lentă prin aer, după care coboară direct în întunecimea de cerneală. Pana sfârâie şi se dezintegrează, se preface în cenuşă şi apoi piere. Instinctul îmi spune: Nu putem atinge negrul lichid.
321
Moartea mamei a îmbibat covorul, lemnul. După ce a terminat cu dormitorul, a luat în stăpânire casa şi apoi a venit la mine. Mi-a îmbibat părul, pielea şi oasele, a pătruns prin craniu şi adânc în creier. Acum mânjeşte totul, lăsând să se scurgă negrul cel mai negru în restul lumii.
— Leigh? spune tata.
— Vino, îi spun eu.
Mă uit la bunicii aşezaţi la masa din sufragerie.
— Waipo. Waigong. Spune-le şi lor să vină.
— Să vină unde? întreabă tata.
Când trec pe lângă bucătărie, aceeaşi întunecime curge pe plăcile de gresie, picurând de pe dulăpioare, revărsându-se din sertare.
Cerneala pare să-mi simtă prezenţa; şerpuieşte spre mine.
— Fugiţi! strig eu.
Nimeni nu mişcă.
— Veniţi! spun eu, împungând în cotul bunicului şi încolăcind cu un braţ mijlocul lui waipo.
Bunicii mei se mişcă aşa de încet, că o să fac un atac de cord. Ne deplasăm de-a lungul holului până în camera mea. Cerneala ne urmăreşte peste tot. Nu ştiu cât timp mai avem, dar negrul se târăşte tot mai aproape, iar eu trântesc uşa, închizând-o.
