Eu aveam nevoie de el. Aveam nevoie de el mult mai mult decât ştia el.
— Dar lucrurile merg bine, urmă Caro. E chiar de speriat ce bine merg.
— Cum adică de speriat?
Caro ridică din umeri.
— Vreau să spun că întreaga noastră relaţie este răsplata faptului că am fost îndeajuns de curajoase ca să alegem ceea ce ne doream
313
amândouă. Dar trebuie să rămânem curajoase.
Am simţit în acelaşi timp bucurie pentru ea şi tristeţe pentru mine.
Curajos era un cuvânt la care nu mă gândisem niciodată cu adevărat în contextul unei relaţii. Şi era exact ceea ce nu eram eu. Nu eram destul de curajoasă să-i spun lui Axel ce simţeam.
— Hei, ce-ai mai făcut cu portofoliul la care te-a ajutat Nagori?
întrebă Caro.
— Tocmai l-am expediat, la propriu.
— Uau, super! Nu ştiam că l-ai terminat.
— Aproape că nu credeam c-o să-l termin, am spus eu.
Era adevărat. Termenul de predare fusese cu doar câteva zile în urmă, iar eu irosisem enorm de mult timp în lunile pregătitoare. Până
la urmă, îmi găsisem ritmul, doar că trebuia să mă opresc ori de câte ori tata era acasă. Îmi strecuram lucrările sub pat şi mă străduiam să
evit să intru în vreo dispută. El stătea în bucătărie dăscălindu-mă, în vreme ce eu preparam prăjituri de casă sau făceam curat în frigider, ţinându-mi mâinile ocupate pentru a scăpa de neliniştea că nu lucrez la desene, inima mea bătând continuu monedă cu doar trei piese pe coastele mele.
La un moment dat, am făcut ordine şi prin fleacurile mele. De sub mormanele de haine, de schiţe şi de pensule, am dezgropat încă o dată lucrurile descoperite în pivniţă. Brăţara. Cartea lui Emily Dickinson. Scrisorile. Fotografia.
Lucrurile acelea mi-au direcţionat de-adevăratelea restul portofoliului.
— Hei, rămâi la cină, da? Vin şi bunicii mei.
— Cu plăcere, i-am spus. O să fie super.
Ca de obicei, Charles şi Gaelle şi-au etalat din nou romantismul fără scăpare.
— Îmi place foarte mult de Cheslin, îi spuse Charles lui Caro.
Rostea numele lui Cheslin ca şi cum ar fi început cu Sh, nu cu Ch.
— E isteaţă. Şi frumoasă.
Caro îşi dădu uşor ochii peste cap.
— Mulţumesc, papi!
Charles zâmbi.
— Într-o zi, poate o să decizi că ea ar fi un partener de viaţă
314
potrivit.
— O, Doamne, spuse Mel, nu vorbi iar de căsătorie.
Gaelle îmi puse cu lingura în farfurie budincă de pâine.
— Şi tu ce mai faci, draga mea? Ce mai fac acei minunat de romantici părinţi ai tăi?
Îmi făcu veselă cu ochiul.
Stomacul mi s-a răvăşit şi am zâmbit slab.
— Ăă, bine.
— Şi băiatul ăla al tău? întrebă Mel.
Pentru o secundă, am crezut că vorbea despre mine sărutându-l pe Weston, fiind derutată şi înspăimântată deopotrivă pentru faptul că
ştia cineva de treaba asta.
