Cerul devine purpuriu. Începe să plouă cu pene. Toate nuanţele de roşu. Stacojiu, şi merlot, şi roz-deschis, şi veneţian, şi rubiniu, şi roşiatic, şi cărămiziu, şi fucsia, şi sângeriu, şi vişiniu. Pene lungi, cu margini bine conturate, şi pene mici şi pufoase, chiar şi din cele subţiri ca firul de păr.
Mă reped să le culeg de pe trotuar, să le iau de jos, prinzând câteva din aer, adunând cât de multe pot, înainte de a fi furate de o briză.
De ce cad? Unde este pasărea?
Mă loveşte un gând: Am spart ceva.
Dacă n-ar fi trebuit să descui toate acele amintiri? Dacă lucrurile alea ar fi trebuit să rămână date deoparte, ascunse şi în cele din urmă
uitate?
Oare asta voia mama – înainte de a se transforma într-o creatură
roşie şi înaripată, pe când încă ţesea lumi magice peste clapele pianului, şi se bucura când vedea o gofră perfect făcută, şi mă striga pe nume în felul ei cald, galben-argintiu – asta să fi vrut? Ca eu să
alerg după fantome? Să descopăr cât de multe răspunsuri eram în stare şi să încerc să peticesc laolaltă piesele istoriei fracturate a familiei?
Mă gândesc la Emily Dickinson cerându-i surorii ei să ardă toate cuvintele ei.
Mă gândesc la biletul mamei.
Vreau să vă amintiţi
Poate că mama tăiase asta pentru că se răzgândise.
Poate că nu trebuia să fac toate astea şi crăpăturile sunt felul ei de a tăia tot ce a rămas.
Începe să plouă. Toate culorile fac vârtejuri ca o pensulă murdară
aruncată într-o cană cu apă.
308
91
Stau într-un parc distrus, lângă copaci dărâmaţi, sub un cer sfărâmat. Chiar simt banca scrâşnind când mă mişc. Apa de ploaie îşi face loc prin fisurile pământului surpat. Singurul lucru care nu s-a crăpat este corpul meu. Membrele mele sunt întregi, tefere. Sunt ultima persoană de pe aici care nu e gata să se prăbuşească.
În mâna stângă ţin un mănunchi de pene care au căzut din cer. Îmi îngrop faţa în ele. Sunt moi şi uleioase, aşa cum era părul mamei.
Calde, flexibile, cu o mireasmă de nucă de cocos. Nu au umezeala şi moscul putred al căzii de baie umplute cu roşu. Miros ca mama. Aşa cum mirosea ea când trăia.
— Ce pene frumoase.
Feng stă în dreptul băncii mele. Nu mă aşteptam s-o văd aici. Nici ea nu este sfărâmată – o mare uşurare. Nu sunt singura.
— Te superi dacă mă aşez? întreabă ea.
— Te rog!
— Am doar câteva minute, de fapt. Apoi trebuie să plec să fac un comision.
— Bine.
Feng trage adânc aer în piept şi-şi lasă capul pe spate, cu un oftat uşor.
— Şi mie îmi place să vin aici. E atât de liniştitor. Nici ţânţarii nu mă mai deranjează.
— Au trecut patruzeci şi opt de zile, îi spun eu.
Chiar dacă nu i-am zis niciodată că număram, îmi dau seama după
expresia ei că ştie exact despre ce vorbesc.
— Am bătut tot drumul până în Taiwan ca să găsesc pasărea. Dar dacă n-o găsesc? Aproape că nu mai am timp.
— Eşti sigură că vrea să fie găsită? spune Feng blând.
— Nu prea.
— Ce ai de gând să faci dacă o găseşti?
Întrebarea mă supără.
— De unde să ştiu? Nu este ca şi cum intenţionasem să se
309
