fac eu.
— Singurii oameni care reuşesc în domeniile artistice sunt cei incredibil de norocoşi şi fenomenal de talentaţi, spuse tata într-o zi.
Şi chiar şi atunci se luptă. Nu o să fie bine pentru tine.
— Am priceput, tată. Nu crezi că sunt suficient de talentată. Sau suficient de norocoasă sau altceva.
— Şi mai este şi foarte multă muncă, Leigh. Ai muncit vreodată
atât de mult la ceva, încât să nu mai poţi face nimic altceva? Să fi muncit cu adevărat din greu?
M-am gândit la expoziţia de artă din Berlin. M-am gândit la Nagori, care mă luase deoparte şi mă prevenise că lunile vor trece repede. Avusese dreptate cu privire la timp. Şi tata avea dreptate cu privire la muncă. Nu muncisem destul de mult. Eram capabilă de asta?
Ultima conversaţie cu el îmi dăduse un impuls: să-i dovedesc că
greşeşte. Puteam să muncesc din greu. Dacă Nagori credea că sunt destul de bună, însemna că sunt destul de bună. Dar aveam să fac tot ce-mi stătea în puteri ca să fiu mai mult decât bună. Voiam să fiu unul dintre cei mai buni.
Tata a plecat din nou în cealaltă parte a lumii şi eu mi-am cumpărat un nou bloc de desen, mai mare decât cel pe care lucram de obicei. Când m-am aşezat să încep, totuşi, m-am trezit că nu puteam să gândesc. Întunericul din casă mă strivea. Când mama era în faza de inerţie, casa noastră se simţea ca un puţ adânc în pământ.
Când ea tuna şi fulgera fără noimă, casa noastră era un nor de furtună
care se ţinea strâns de toate tunetele lui.
Deşi tata era insuportabil cu argumentele lui despre şcoala de artă, prezenţa lui acasă era un tampon al furtunii, liniştind-o pe mama.
299
Eram din cale-afară de bucuroasă şi totodată uram când el era plecat.
Într-o miercuri, Axel a venit să mă vadă acasă la mine, tocmai când coboram din autobuz, mult după orele de şcoală.
— Ai făcut progrese azi? se interesă el, arătând către servieta de artă de sub braţul meu.
Am ridicat din umeri.
— Se pare că lui Nagori îi place mai mult direcţia de acum.
— Super, zise el.
Nu era ciudat să-l văd, dar era ceva ciudat în felul în care stătea acolo, privindu-mă cum descui uşa din faţă. M-a urmat înăuntru, aruncându-şi pantofii din picioare.
— Mama ta e sus? întrebă el.
Majoritatea luminilor erau stinse şi era linişte.
— Hm, presupun că da.
Veni şi se aşeză pe canapea aşa încât să fie cât mai departe de mine posibil. Am auzit cum trage aer în piept înainte de a vorbi, de parcă
se pregătea pentru ceva.
— Plănuieşti să mergi la chestia aia, vineri?
Habar n-aveam despre ce vorbea.
— Ce chestie?
— Ştii tu. Balul de Iarnă.
Am simţit cum încremenesc şi probabil că am făcut o mutră
ciudată, pentru că el mă întrebă:
— Eşti bine?
— Ăăă, da. Vreau să zic, nu, nu plănuiam să merg.
— De ce nu? spuse el.
Se uita atât de fix la tălpile mele că mă întrebam dacă era ceva în neregulă cu ele. Mi-am frecat degetele de la picioare, intimidată.
— Am putea merge împreună.
— La Balul de Iarnă? am spus eu, nefiind sigură că auzisem bine.
El dădu din cap.
Am auzit sus podeaua scârţâind uşor, ceea ce însemna că mama se sculase din pat. Ultimul lucru pe care-l doream era ca ea să audă
