Mă simţeam bine spunând-o cu voce tare.
— M-am gândit că… poate aş vrea să merg la şcoala de artă.
— Leigh, trebuie să fii serioasă.
Îmi venea să ţip, dar m-am abţinut.
— Sunt serioasă.
— Şi cum o să-ţi câştigi traiul din asta?
M-am uitat la mama, care urmărea ping-pongul replicilor noastre cu o expresie pierdută.
— Nu ştiu. Aş putea preda, la rigoare.
— Ai nevoie de o carieră stabilă. Ceva care să-ţi ofere o fericire de bază.
291
— Arta mă face fericită, m-am răţoit eu.
Tata a deschis gura din nou, dar mulţumesc cerului că mama l-a întrerupt.
— Nu vorbiţi despre asta acum, rosti ea. Ar trebui să ne bucurăm de Crăciun.
Am început toţi trei să jucăm Uno, tata şi cu mine vorbindu-ne cât mai puţin posibil. M-am trezit dorindu-mi să-l văd plecând mai curând la o altă conferinţă. Tânjeam după felul în care casa părea mai mare din clipa în care el ieşea pe uşă, umplându-se cu un spaţiu nou şi cu aer de respirat pentru mine.
În dimineaţa următoare, devreme, în timp ce părinţii mei încă
dormeau, m-am aşezat în bucătărie bând ceaşcă după ceaşcă de ciocolată caldă cu mentă, urmărind pisica ce se uita pe fereastră.
Liniştea nu-mi pria. Mi se părea că lui Axel îi lua câte nouă ore ca să-mi răspundă la un mesaj. Încercam să nu mă supăr; el avea o familie mare şi aparent ei aveau o mulţime de tradiţii de sărbători.
M-am gândit la cât de diferite fuseseră lucrurile de Crăciunul trecut. Când tata fusese plecat şi asta fusese mai bine, într-un fel.
Cum Axel îşi petrecuse vacanţa de iarnă ajutându-mă să sortez lucrurile din cutii.
Şi, cu gândul ăsta, picioarele m-au dus la subsol. Nu eram sigură ce voiam să fac, dar eram agitată şi mi-am amintit de brăţară, de cartea lui Emily Dickinson. Le-am luat sus, în dormitorul meu, împreună cu fotografia alb-negru a celor două fetiţe. Celelalte lucruri rămăseseră
încă acolo unde le găsisem.
În subsol, cutiile erau exact cum le lăsasem, deschise şi puse pieziş.
Erau chiar şi câteva scrisori pe jos, căzute pe când Axel şi cu mine le separaserăm în teancuri. O parte din mine s-a mirat de neglijenţa dovedită când le lăsasem aşa. Oricine ar fi venit în subsol ar fi văzut imediat că am scotocit, că mi-am băgat nasul.
Poate că exact asta sperasem să se întâmple. Poate îmi închipuisem că, dacă mama sau tata vedeau la ce mă uitasem, m-ar fi luat la întrebări, ar fi deschis un dialog. Mi-ar fi vorbit, în sfârşit, despre bunicii mei.
Dar nimeni nu coborâse aici. Tot anul.
292
În noaptea aceea, am ieşit pe verandă şi am stat pe trepte, cu ochii ridicaţi la cerul fără stele. Luna era o monedă grasă, strălucitoare.
Avea o faţă. Blândă, aproape zâmbitoare. Mă întrebam dacă bunicii mei din Taiwan se uitau la acelaşi talger de lumină, încercând să
stabilească un contact vizual cu acea făptură palidă şi luminoasă.
293
86
Cum ar trebui să găsesc pasărea? Cum ar trebui să mă ajute aceste fragmente din trecut?
La naiba, patruzeci şi şapte de zile de la pată. Mâine-dimineaţă, vor fi patruzeci şi opt. Aproape că nu mai am timp.
Mai devreme, am rugat-o pe Feng să traducă şi am întrebat-o pe waipo dacă mai există un alt loc pe care să-l vizităm. Dacă mai există
vreun loc pe care mama l-a iubit şi noi nu l-am văzut. Waipo a clătinat din cap şi a zis că am fost peste tot, din câte ştia ea.
Pentru o clipă m-am întrebat dacă nu mă minte şi apoi am simţit nevoia să mă scutur ca să-mi revin, căci de ce aş gândi asta? Există un ghem de resentiment undeva în capul meu. S-ar mai fi transformat mama într-o pasăre, dacă bunicii mei nu ar fi fost atât de potrivnici căsătoriei cu tata? Încerc să găsesc pe feţele lor o urmă din vechea dezaprobare… dar nu văd decât epuizare. Pielea pătată şi lăsată.
Riduri care trasează căile a ceea ce ar putea fi regret.
Chiar şi atunci când zâmbesc, le rămâne ceva trist în colţul gurii.
