Nu puteam să-mi amintesc ultima oară când îl văzusem pe tata dând o mână de ajutor la bucătărie. Îmi plăcea să-i privesc împreună, mâinile pricepute ale mamei făcând trei colţunaşi, în timp ce tata termina neîndemânatic unul.
Mi-am deschis caietul de desen pe masa din bucătărie, la o filă
nouă. Cărbunele din mâna mea zbura peste albul hârtiei, surprinzând degete pline de faină, o tavă de colţunaşi cruzi.
Ascultam ritmul punerii lor în tavă, uşorul scârţa-scârţa al cărbunelui meu, felul în care noi toţi respiram la unison.
287
Şi apoi, bineînţeles, momentul s-a spart ca un balon de săpun. Tata s-a întors să vadă ce făceam eu.
— Leigh, ce-ar fi să pui ăla deoparte? Vino şi petrece timp cu părinţii tăi!
Am încercat să dezamorsez disputa care se simţea deja în aer.
— Hm, păi, petrec timpul cu voi. Sunt chiar aici, după cum vezi.
— Nu e bine să fii mereu atât de introvertită, a spus tata. Vino şi ajută la colţunaşi!
Am clătinat din cap.
— Te desenez pe tine şi pe mama. În general, desenez lucruri din afara mea. Cum poate asta să fie introvertire?
— Arta este o întreprindere individuală, a spus tata, schimbându-şi tonul vocii. Iar aceasta este o ocazie familială. Vrem să te opreşti din desenat şi să participi şi tu.
— Să particip? Pe bune? Ca într-o nenorocită de sală de clasă?
— Măsoară-ţi cuvintele când…
— Stop! a spus mama încet şi silaba ne-a închis gura ca un deget pe telecomandă. Fără ceartă! Este Crăciunul.
Mâna ei plină de faină se ridică la piept un moment, aterizând prea jos, înainte de a-şi aminti că lanţul era mai scurt acum, că
pandantivul ei cu jad era mai sus.
Am închis caietul de desen şi m-am dus în camera mea, unde m-am ghemuit într-un colţ şi am încercat să desenez lucruri noi pe care să i le arăt lui Nagori.
Când am coborât, mai târziu, să mănânc şi să deschid cadourile, tata s-a prefăcut că schimbul de cuvinte nu avusese loc.
Se cântau colinde de Crăciun. Pomul scânteia cu beculeţele lui multicolore. Eu am fost prima, înmânând fiecăruia dintre părinţi un pachet plat, rectangular. Trecuse mult timp de când nu mai făcusem desene de Crăciun.
— O, Leigh, a spus mama. Este frumos!
Îl pusesem pe al ei într-o ramă simplă, neagră, ca să-l poată atârna.
Al tatei era neînrămat, dat cu fixativ şi vârât între două bucăţi de hârtie protectoare.
— Uau! a spus el. Grozav!
Era greu să citesc ce era de fapt în mintea lui.
288
— Nu l-am înrămat pe al tău, pentru că tu călătoreşti atât de mult şi m-am gândit… Mă rog. Poate ai vrea să-l iei cu tine sau ceva asemănător.
Mi s-a părut că sună prostesc, când am spus-o cu voce tare. Mi-am dat seama că nu-i picase bine. Probabil că-l făcea să se îngrijoreze şi mai tare pentru viitorul meu.
— Arătăm atât de reali! a spus mama. Nu există nicio fotografie ca asta, să zici că te-ai inspirat după ea.
Am clătinat din cap.
— L-am făcut dintr-o amintire.
— Eu chiar îmi amintesc ziua aceea, a spus tata, surprinzându-mă.
— Şi eu, a spus mama.
Desenul – pe care-l făcusem în dublu exemplar – era cu noi trei într-un loc de joacă din Village Park, unde obişnuiam să mergem în fiecare seară de vară, să ne plimbăm şi să ne jucăm cu frisbee. În seara respectivă, găsiserăm terenul de joacă pustiu şi am ocupat balansoarul. Mama şi tata stăteau unul în faţa celuilalt pe locuri opuse şi eu stăteam la mijloc, cocoţată pe scândură, încercând să-mi ţin echilibrul în timp ce ei se dădeau în sus şi-n jos.
Fără culori. Nici măcar cărbune. Pe ăsta îl făcusem în linii curate de creion. Mama, lăsându-şi capul pe spate şi râzând. Tata, cu zâmbetul lui caraghios. Eu, clătinându-mă la mijloc, cu un început de zâmbet.
— Mulţumesc, a spus mama. O să-l pun deasupra pianului.
Apoi, a fost rândul ei. Tata a primit un pulover de lână, făcut pe comandă de o femeie care tricota şi care era faimoasă pe internet. Eu am primit un minunat set de guaşe de cea mai bună calitate, pe care pusesem ochii de mult.
— Acum foloseşti culori, nu? a întrebat ea. N-ai pus culoare în desenele tale de atâta vreme. Dar acum ai vopseluri bune.
Am îmbrăţişat-o şi i-am promis că o să le încerc.
