Gândurile ei fluturând ca paginile unei cărţi prinse într-un vânt 16 Numele unui puternic medicament analgezic opioid (narcotic).
284
puternic. Gânduri despre zăpadă. Despre cum frigul nu este atât de rău. Tremuratul o va distrage de la alte lucruri.
Şi, după un timp, va adormi. Liniştită. Indiferentă la lume. Visând un ultim vis în urma unui înger de zăpadă.
Bliţ.
Culorile dispar. Lumina se stinge.
Aud un plâns şi realizez că e al meu. Dar când îmi ating faţa, obrajii sunt uscaţi. Nu plâng, de fapt. Nu m-am simţit niciodată în viaţa mea mai secătuită.
Cu mult înainte de a-mi pierde eu mama, mama îşi pierduse sora.
Mama îşi pierduse părinţii – sau, cel puţin, aşa a crezut ea.
Credinţa este un fel de magie. Poate face ca un lucru să devină
adevărat.
Cu mult înainte ca doctorii să-i pună un diagnostic şi să-i ofere petice de hârtie cu nume de medicamente polisilabice. Cu mult înainte ca tata să înceapă să plece în călătoriile lui de serviciu.
Cu mult înainte de orice, ea deja suferea.
285
84
Clipesc şi îndepărtez amintirile, şi lumea se întoarce în culori pe care lipsa de somn le face greu suportabile.
De ce-mi arată fumul toate astea? De ce-mi aduce atâta durere, când deja am pierdut atât de mult? Multe dintre lucrurile astea par să
fie mai bine uitate.
Durerea mi se înţepeneşte în plămâni.
Mă uit în jos, după pulberea cenuşie, dar nu e nimic. Nici pulbere, nici cenuşă.
În schimb găsesc jadul, în palma mea, arătând la fel ca întotdeauna. Nu a fost mistuit. Uşurarea mă izbeşte în piept şi eu respir adânc.
E încă aici. Am reuşit să-l păstrez.
Singura dovadă a tămâii şi a amintirii este că lanţul de argint arată
ars. Părţi din el sunt negre şi oxidate. Dar zalele se ţin încă bine. Îl prind la gât încă o dată, bucuroasă că simt greutatea liniştitoare a pandantivului, bucuroasă că, după tot ce am pierdut, îl mai am măcar pe el.
286
85
IARNA, CLASA A ZECEA
Vacanţa de iarnă a început cu lanţul mamei cu cicadă rupându-se.
Ea era aplecată, căutând ceva în dulapul de sub chiuveta din bucătărie, şi jadul a căzut zuruind pe podea, inexplicabil. Ea a ieşit imediat şi a cumpărat un lanţ nou, până când avea să-l repare pe cel original, dar nu era la fel. Argintul era puţin prea strălucitor, lanţul puţin prea scurt şi verigile pătrăţoase într-un fel care nu dădea bine.
Mi s-a părut un semn rău.
Aveam să mă gândesc la asta mai târziu şi să-mi dau seama că ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă faptul că deja căutam să dau vina pe ceva.
Semn sau nu, era o vacanţă ciudată. Axel plecase să-şi viziteze familia în San Juan pentru prima oară după ani buni, iar Caro era la snowboarding, din nou. Tata într-adevăr urma să rămână acasă
pentru o perioadă mai lungă şi ziua de Crăciun începuse promiţător.
Tata îşi trăsese un scaun lângă mama care umplea colţunaşi.
— Să te ajut.
A luat un teanc de foi de aluat şi a început să pună cu lingura umplutură în centru, împăturind marginile.
Faţa mamei arăta mai voioasă decât fusese săptămâni de-a rândul.
Chiar fredona puţin – câteva linii melodice pe care le-am recunoscut fiind dintr-o sonată care-i plăcea mult.
