— Eşti complet aiurea.
M-am ridicat şi am început să-mi strâng creioanele. Nu voiam de fapt să plec, dar nici să continui conversaţia.
— Ce culoare? a întrebat el, şi m-am oprit.
M-am uitat la el, cum stătea sub becul ăla trist din pivniţă, cu mânecile suflecate până la coate. Expresia lui era imposibil de citit.
Am deschis gura şi am ezitat împotriva adevărului.
Axel se năpusti la mine placându-mă ca la rugby, ceea ce ne trânti pe amândoi pe canapea. Cea mai mare parte a spatelui meu ateriză pe canapea, iar corpul lui Axel peste mine, un moment – care dură o veşnicie şi în acelaşi timp o clipă. Eram atât de conştientă de mirosul lui, de carnea de pe interiorul braţelor lui atingând partea expusă a taliei mele, unde mi se ridicase tricoul.
276
Caietul meu de desen alunecă între noi doi – şi înainte să pot reacţiona, el îl ţinea deja departe, să nu-l ajung eu. Trunchiul meu era prins sub piciorul lui drept – nu că m-aş fi luptat prea tare ca să mă
eliberez. Axel întorcea deja paginile.
— Aha! spuse el triumfător, când dădu de desen.
Puteam să-i văd expresia de unde stăteam turtită în colţul canapelei, cu gâtul îndoit inconfortabil. I-am văzut zâmbetul larg şi de asemenea am văzut cum i-a dispărut, când a conştientizat.
A rămas tăcut cât timp a studiat desenul. Mă întrebam dacă putea vedea ce am lăsat să se strecoare din inima mea, de-a lungul braţelor şi în degetele mele. Liniile corpului, desenate cu atâta grijă şi dorinţă.
Umbrele de pe piele, umplute de o mână care nu dorea nimic altceva decât să urmărească acele adâncituri şi creste, acei muşchi şi acele unghiuri.
— E cu adevărat bun, Leigh, spuse el, foarte încet. Ai obţinut mult foarte repede.
I-am simţit genunchiul relaxându-se deasupra trunchiului meu şi m-am ridicat în capul oaselor. Piciorul i-a alunecat de pe mine, luând cu el căldura şi plăcerea.
— Mulţumesc.
Mă simţeam la un milion de kilometri depărtare.
— Mai ai şi altele? spuse el.
— Ce vrei să spui?
— Adică, lăsă privirea în jos, mi-ai mai făcut şi alte portrete? Când nu ştiam? Mi-ar plăcea să le văd.
Îmi trebui puţin prea mult ca să-i înţeleg întrebarea şi apoi să mă
gândesc la cel mai bun răspuns.
— Nu.
Mă întrebam dacă el putea vedea minciuna care-mi ardea faţa.
— A, spuse el.
Pentru o clipă, aproape că m-am convins că era sincer dezamăgit.
Când m-am întors acasă, în seara aceea, încă puteam să-i simt mirosul, după ce corpul lui îl acoperise pe al meu ca o pătură. Întinsă
în pat, degetele mele au reconstituit locurile de pe corpul meu pe care le atinsese accidental. Mi-am imaginat un Axel care m-ar atinge intenţionat, care m-ar atinge mai mult.
277
Oare ce aş simţi?
O amintire a înflorit ca o flacără, învăpăiată şi mai limpede ca orice
– spatele aproape gol al lui Axel, în acea noapte de vară din hotelul ăla de doi bani. Căldura ispititoare a corpului său când aproape ne-am îmbrăţişat, acel strat gros de un centimetru de vid pârâind între noi.
Mâna mea dreaptă a ajuns între picioare şi m-am gândit la sex. M-am gândit la toată goliciunea care se vedea în filmele pentru adulţi şi la felul în care membrele alunecau împreună de parcă erau făcute ca să se înlănţuie. M-am gândit la Axel, imaginându-mi că suntem aşezaţi pe canapeaua lui şi ne dezbrăcăm.
Am adormit plină de dorinţă.
278
82
De ce naiba a inventat cineva ceasul care să ticăie?
Nu pot să nu mai aud bătăile continue. Totul se aliniază şi se potriveşte după ritmul său stăruitor. Respiraţiile şi inspiraţiile. Pulsul dintre urechile mele. Acel duruit de tobe vagi care cu siguranţă este doar în capul meu.
Tic. Tac. Tic. Tac.
