— Da.
— Dacă mergeţi în capătul din faţă al străzii vechi, găsiţi un Şapte.
Un minimarket.
Şapte. Adică 7-Eleven. Bine.
— Micul dejun îl servim de la opt la zece.
258
Face semn în jos, către hol.
— Dacă aveţi întrebări, mă sunaţi.
Arată către un număr de pe o listă tipărită.
Şi, cu acestea, întinde hârtia la mine şi vrea să închidă uşa. Waipo strigă tare, nervoasă.
Faţa lui Fred se strâmbă, un amestec de supărare şi nehotărâre.
— Bine. Vezi o stea pe hartă? Aşteptaţi-mă la ceainărie. Mă
întâlnesc cu voi după ce termin lucrul.
Face o pauză şi pentru un moment capătă o expresie agitată.
— Nu vorbi cu nimeni despre Chen Jingling! OK? Şi spune bunicii tale: fără prostii!
Se răsuceşte şi închide uşa.
259
78
O ploaie uşoară se porneşte pe aleea îngustă dintre magazinaşe şi tarabe. Este imposibil să faci doi paşi fără să dai de cineva, dar mulţimea se subţiază pe măsură ce ploaia se înteţeşte. Lanternele roşii, în şiruri lungi, se leagănă deasupra capetelor. Răpăitul de tobă
al ploii şerpuieşte de-a lungul străzii, în faţa magazinului care vinde ştampile gravate, un căţeluş cu urechi blegi şi blană de culoarea caramelului doarme ghemuit confortabil, nepăsător la agitaţia din jur.
În ceainărie, urcăm la etajul trei şi ne aşezăm lângă fereastră, uitându-ne în jos, peste oraş şi apă. Chelneriţa ne aduce un ceainic de sticlă plin cu o licoare roşiatică. Pe fundul ceainicului sunt fructe uscate. Micuţe şi vesele, bobiţe de goji înoată aproape de suprafaţă.
Waipo priveşte pe fereastră, distrată.
Eu beau din ceaiul uşor îndulcit de fructe. Revine un sentiment puternic, o ceaţă groasă mi se întinde peste minte.
La fiecare clipit, e nevoie de puţin mai mult timp ca lumea să se reaşeze şi să devină clară. Cu băgare de seamă să nu ud nimic, întorc o pagină nouă în caietul meu de desen şi încep un portret al bunicii.
Ochii ei rătăcitori şi melancolici. Buze subţiri şi gânditoare. O tunică
largă îi drapează pantele rotunde ale umerilor. Degete moi, înfăşurate în jurul ceştii de ceai. Mărgele mari din lemn şi brăţară de jad, pietrele ciocnindu-se la încheietura mâinii.
E greu să mi-o imaginez certându-se cu mama. Este greu să mă
gândesc că relaţia lor s-ar fi putut destrăma până la punctul de rupere, până la punctul unde cineva ar fi retezat firul dintre ele, hotărând să nu se mai uite în urmă niciodată.
Doar cu un creion încerc să prind toate culorile vivacităţii ei în tonuri cenuşii.
Până când am terminat portretul, soarele a apus. Era ciudat felul cum umbrele de pe faţa ei se tot schimbau. Dar ea a avut bunăvoinţa să stea nemişcată. Probabil erau adânci gândurile în care căzuse.
— Hua wo a? întreabă waipo. M-ai desenat?
260
— Shi ni, confirm eu.
— Gan ma hua wo?
Râde uşurel şi clatină din cap.
Dincolo de fereastră, cerul s-a înnegrit. Luminile oraşului sclipesc portocaliu şi galben. Şi mai multe lumini dansează peste apă, reflecţia lor strălucind pal. Dovadă că lumea asta mică este încă foarte trează.
Bunica o roagă pe chelneriţă să ne aducă un meniu. Waipo arată
către fotografiile felurilor de mâncare, punând întrebări despre fiecare, gesticulând în timp ce vorbeşte. Ascult cadenţele rostogolite ale conversaţiei lor, ocupându-mă să golesc a doua ceaşcă de ceai.
Curând, sosesc platourile: colţunaşi, rădăcină umplută de lotus, sote de frunze de cartofi dulci, supă cu tăiţei, un coş de bambus plin cu chifle aburinde.
