El tresări vizibil.
Mi-am încrucişat mâinile.
— Îi este rău, din nou. Are nevoie de ajutor.
El tăcu pentru un timp îndelungat. În cele din urmă, spuse:
— Ai dreptate. Nu stau destul acasă. Trebuie să schimb asta. Încă
un an şi am terminat. Fără conferinţe, fără călătorii. Sunt prins până
vara viitoare, dar, după aceea, o să fiu acasă şi o să rămân la un program normal – şi local – de predare. În regulă?
Era rândul meu să tac. Nu ştiam ce să spun. Îl credeam? Nu eram sigură. Suna prea bine ca să fie adevărat. Şi, mai rău, o parte întunecată şi oribilă din mine nu era sigură că voiam să fie adevărat.
Căci dacă tata stătea acasă, nu mai aveam libertatea să lucrez la arta mea. M-ar fi cicălit constant. Mi-ar fi spus să mă concentrez pe lucrurile practice. Probabil că nu l-ar fi lăsat pe Axel să mai vină pe la noi atât de des.
— Şi primeşte ajutor, spuse el, cu voce joasă. Doctorul ei tocmai i-a schimbat medicaţia. Câteodată, asta poate înrăutăţi lucrurile, o vreme. Dar o ţinem noi sub observaţie.
Mi-am strâns gura într-o linie subţire ca să nu divulg fără să vreau ironia pronumelui noi şi a expresiei sub observaţie.
M-am trântit pe canapea. Nu era corect ca eu să fiu ultima care să
afle lucrurile astea. Nu eram eu, în comparaţie cu tata, principalul sprijin? A trebuit să fac un efort ca să nu-mi arăt nemulţumirea.
Atunci am auzit garajul deschizându-se şi motorul zumzăind. Tata îşi îndreptă spatele, emoţionat. O plantă pe Meimei deasupra locului de joacă.
Mama intră şi pisica mieună.
— Surpriză! strigă tata, ridicându-şi braţele.
— O, Doamne! spuse ea. E o pisică?
Avusesem impresia că mama ura pisicile. Spusese mai de mult că
pisicile erau malefice şi că încercau să sufoce oamenii în somn. Dar în clipa în care mama întinse timidă mâna, Meimei îşi împinse capul drept în palma mamei şi începu să toarcă. Ele două se plăcură de parcă erau făcute una pentru cealaltă.
252
Tata plecă din nou, şi mă întrebam dacă se simţea vinovat pentru că mărise numărul celor pe care le lăsa în urmă. Pe măsură ce zilele deveneau tot mai friguroase, mama începu să doarmă şi mai mult.
Devenisem expertă în a-mi purta de grijă singură. Dimineţile, mă
sculam din pat cu exact şapte minute înainte ca Axel să intre cu maşina pe aleea noastră. Suficient cât să mă îmbrac, să-mi spăl dinţii, să fur din bucătărie o brioşă şi să ies pe uşa din faţă.
Era imposibil să ştiu până la ce oră dormea mama după ce plecam la şcoală, dar eram sigură că se dădea jos din pat ca s-o hrănească pe Meimei, să-i pună apă proaspătă şi să cureţe litiera.
Acea parte întunecată şi groaznică din mine invidia pisica, învăţasem să fiu autonomă; era un obicei care-mi fusese impus de condiţia mamei. Dar pisica era o creatură neajutorată, o felină care nu merita numele speciei, pentru că nu era în stare nici măcar să prindă
un gândac. Ea era cea care o scula pe mama din pat. Ea era motivul pentru care mama se schimba în haine de zi, motivul pentru care se ridica să fiarbă un ibric cu ceai.
Câteodată priveam din cealaltă cameră cum Meimei o găsea pe mama în bucătărie şi făcea opturi printre gleznele ei. Când mama se apleca să o mângâie, Meimei se lăsa pe spate, închizând ochii şi expunându-şi burta pufoasă pentru un masaj bun.
Pisica era cea care-i amintea că viaţa ei este reală. Noi, restul, puteam foarte bine să fim manechine în vitrina unui muzeu.
— Ce curios, niciodată nu m-am gândit la tine ca la o persoană
iubitoare de pisici, spuse Axel, apăsând pe claviatura sintetizatorului.
Era setat pe chitară electrică şi notele au ieşit tăioase prin difuzoarele micuţe ale căştilor atârnate de gâtul lui.
Stăteam pe canapea, cu caietul de desen proptit pe genunchi, desenând umbre cu un ciot de cărbune.
— De fapt, nu sunt. N-o înţeleg deloc pe Meimei. De pildă, se freacă de mine ca să mă facă s-o mângâi. Şi apoi, la jumătatea dezmierdării, îşi întoarce capul la mine şi mă plesneşte ca să mă
opresc. Uite!
Întind mâna ca să-i arăt zgârieturile.
253
— Nu înţeleg ce vrea. Dar n-are importanţă. Este pisica mamei.
— Nu mi-o închipuiam nici pe mama ta ca pe o iubitoare de pisici.
