— Bravo! spuse el.
— Am trecut în etapa următoare?
— Depinde de ce scor aveţi. Duceţi-vă undeva, aveţi de aşteptat o oră. Dacă vrem să vă întoarceţi, o să vă trimitem un mesaj.
Băgă un fir în panoul de control al navei ca să le verifice scorul.
— Pare promiţător, zise el. E cel mai bun scor de până acum.
Puteţi pleca.
***
Afară încă ploua şi cei care aşteptau în continuare la coadă arătau de parcă ar fi înotat cu hainele pe ei. Mika şi Audrey vorbiseră să îi întâlnească pe ceilalţi într-un restaurant din capătul străzii care
servea tăiţei şi merseră către el, însoţiţi de sunetul pantofilor uzi.
Restaurantul Oodles of Noodles era plin de participanţi care terminaseră şi aşteptau mesajul de la Fundaţia pentru Dezvoltarea Tinerilor, prin care ar fi fost rugaţi să se întoarcă la Centru. Geamurile se aburiseră, din boxe se auzea muzică, iar bucătarii pregăteau o mulţime de tăiţei în tigăi negre. Dar, în ciuda faptului că restaurantul era plin, muzica se auzea mai tare decât vocile lor şi atmosfera era fadă. În timp ce Mika se apropie de bar, auzi câte un comentariu de ici şi de colo şi îşi dădu seama că mulţi nici măcar nu trecuseră de nivelul doi.
— Nu e corect că au fost atâtea nave de luptă la primul nivel; nu am avut nici o şansă, ne-au doborât în câteva secunde.
— Da, şi nivelul doi a fost şi mai greu: navele acelea care îşi schimbau forma se tot mutau şi nu le puteam nimeri.
— Ai găsit plasa?
— Care plasă?
Mika cumpără băuturile, cu un zâmbet uşor pe chip, apoi se simţi vinovat.
„Dar cineva trebuie să câştige, îşi spuse el, şi eu nu fac asta pentru mine.”
Audrey îi găsise pe Kobi şi pe Tom la o masă într-un colţ şi Mika li se alătură. Atmosfera era la fel de rea ca în tot restaurantul. Îşi dădu seama că se certaseră; Tom se uita urât în jos şi Kobi îşi analiza morocănos gaura din geacă.
— Bună! spuse Mika, cu grijă.
— Bună! murmurară ei.
Mika luă câteva guri din băutura lui, gândindu-se ce s-o fi întâmplat, dar nu îndrăzni să-i întrebe.
— Ţi-am făcut asta, îi zise Kobi lui Audrey şi scoase din buzunar o pisică-robot, foarte mică, şi o puse pe masă în faţa ei. Era atât de mică, încât trebuie să fi folosit o pensetă şi un microscop şi avea până
şi mustăcioare şi perniţe pe labe. Se gudură de mâna ei.
— O, este superbă! strigă ea. Mulţumesc, Kobi!
— Nu-i nimic, răspunse el. O să-i fac şi nişte pisoi. Îţi dau câţiva când îi termin. Sunt destul de greu de lucrat.
Se uitară toţi la Audrey jucându-se cu pisica, dar atmosfera era
oribilă şi Mika nu mai putu suporta tensiunea dintre ei.
— Cum a fost jocul? întrebă el, într-un sfârşit.
— Un dezastru, răspunse Tom, supărat.
— De ce? întrebă Audrey. Ce s-a întâmplat?
— Kobi nu a vrut să tragă în sferele acelea roşii, răspunse Tom.
— Nu, nu am vrut, zise Kobi sfidător, din spatele perdelei de păr.
Erau pline de copii care ţipau. A părut ca un fel de probă bolnavă, să
vadă dacă am omori pe cineva.
— Dar ţi-am zis, spuse Tom, enervat. Era doar un joc!
— Nu părea să fie un joc, bolborosi Kobi.
— Deci nu ai tras în ele? întrebă Mika.
— Ba da, până la urmă, zise Tom. Dar a trebuit să mă rog de el şi până s-a răzgândit aproape că a fost prea târziu. A trebuit să fugim după ele şi aproape că ne-au scăpat.
— Am terminat, nu-i aşa? zise Kobi, morocănos. Nu ştiu de ce te mai plângi.
— Pentru că trebuie să câştig concursul ăsta! spuse Tom, înflăcărat.
Nu înţelegi!
