Capitolul 44
Când Mika părăsi Capul Wrath, fu cuprins de un val atât de mare de tristeţe încât lăsă să-i scape o lacrimă care i se prelinse pe obraz. O
prinse pe degetul arătător şi o frecă de degetul mare, gândindu-se că
lacrima era pentru Ellie, pentru că o lăsase în urmă. Dar se înşela; lacrima căzuse pentru mii de copii, nu doar pentru unul singur.
În timp ce zbură departe de imensa fortăreaţă, un şir de cargoboturi se apropie de ea. În întuneric, păreau nişte mărgele negre înşirate pe toată linia orizontului. Erau pline de copii; mii de copii din casele refugiaţilor, care fuseseră ademeniţi în centrele de jocuri printr-o minciună. În loc să se grăbească înspre case cu buzunarele pline de bani şi tichete pentru mâncare adevărată şi îmbrăcăminte, plecaseră cu un implant fixat în frunte. Un disc rotund de metal, cu un fir conectat la creierul lor, care le controla toate mişcările, dar nu şi sentimentele. Nu puteau nici să vorbească, nici să se mişte, dar în interior erau măcinaţi de frică şi confuzie.
Mika era prea obosit să mai verse şi o a doua lacrimă, deşi ar fi vrut să plângă fantastic de mult. Îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii, simţindu-se slăbit şi îngreţoşat, dorindu-şi ca Ellie să fi fost cu el pe drumul spre casă.
***
După o jumătate de oră îşi deschise ochii şi se trezi în Londra. Nu mai văzuse oraşul decât la televizor şi fu uimit de mărimea şi frumuseţea lui. Turnurile Aurii străluceau ca un morman de aur în depărtare, umplând cerul întunecat cu o lumină caldă, aurie. Fiecare turn conţinea mii de apartamente de lux, iar luminile lor străluceau ca nişte diamante. Peste tot pe căile aeriene navele se îndreptau spre oraş ca nişte albine către stup, lăsând în urmă panglicile de lumină
albastre şi aurii.
— Tare frumos e, nu-i aşa? zise şoferul. Eşti un băiat norocos.
— Da, răspunse Mika.
Zburară prin oraş şi coborâră la capătul parcului Noul Hyde.
Strada aurită care îl încercuia era curată, largă şi luminată discret de becuri fixate în trotuar. Oamenii care treceau pe lângă el erau îmbrăcaţi în ţinute de seară. Pe mâini le străluceau bijuterii, iar
trupurile le erau învăluite în materiale scumpe care păreau blană, mătase sau lână.
Şoferul îi deschise uşa lui Mika să poată coborî. Imediat, auziră un sunet ciudat.
Bum. Bum.
— Ce se aude? întrebă el când atinse pământul.
Părea pulsul unui animal imens, ca şi cum ar fi dormit un dragon sub comoară.
Bum. Bum.
— Umbrele, zise şoferul. Nu ai auzit?
— Nu, zise Mika. Ce se întâmplă?
— Mucegaiul a scăpat de sub control, răspunse şoferul cu tristeţe.
Mor sute de oameni în fiecare zi. Şi se aude că guvernul nu vrea să-i ajute, pentru că este mai ieftin să-i lase să moară.
Mika se uită la pământul de sub picioarele lui şi se cutremură.
Tocmai luase cina cu mai mulţi membri ai Guvernului de Nord şi nu era deloc surprins că ei ar fi putut face ceva atât de îngrozitor. Îşi aminti cum se îndopau în timp ce îl studiau cu ochii lor lacomi.
Lumina lor era abia vizibilă, abia dacă mai erau oameni, abia dacă
mai trăiau.
— Dar cei din Umbre nu se lasă, zise şoferul. Aşa că zguduie pilonii care susţin Turnurile Aurii cu nişte bile imense metalice legate cu lanţuri. Bat cu ele zi şi noapte – o dată pentru fiecare om care moare. I-a înnebunit pe cei de aici când a început totul vineri seară, dar se pare că s-au obişnuit.
Bum. Bum.
— Eu nu cred că mă voi obişnui cu asta, zise Mika. Privi în jos şi încercă să-şi imagineze cum era acolo, cu tot întunericul şi apa, şi milioanele de oameni care încercau să supravieţuiască şi cu bile de metal izbind pilonii.
— Urât, nu-i aşa? zise şoferul. Mă bucur că nu locuiesc acolo.
— Şi eu, fu de acord Mika.
Bum. Bum.
Se uită la cei care treceau pe lângă el. Vorbeau şi râdeau ca şi cum nu auzeau nimic. Se uită la o femeie care se dădea cu ruj ajutându-se de o oglindă mică, aurie pe care o ţinea într-o mână, iar vibraţiile
trecură prin tocurile subţiri ale pantofilor ei.
— Când toată lumea s-a mutat în spatele Zidului, zise şoferul, am fost cu toţii egali pentru un timp, deoarece eram uniţi de tragedii şi pierderi. Dar nu mai e aşa de când s-au construit Turnurile Aurii. E
uimitor cât de repede uită oamenii de unde au pornit. Dar presupun că aşa a fost dintotdeauna. Unii nu au nimic, în timp ce alţii au totul.
Oricum. Destul cu politica. Tocmai ai câştigat un nou apartament şi nu vreau să te fac să te simţi prost în legătură cu asta. Să te bucuri de el, băiete. Doar să nu uiţi de unde ai pornit.
— Nu o să uit, zise Mika cu fermitate.
Se uită la navă cum se înălţă şi se undui în jurul turnurilor înainte să dispară în întuneric. Luna plină atârna ca un gong între ele, imensă
