Voiam ca ea să vadă că beam: când s-a dus la masa unde era barul, am urmat-o și mi-am turnat încă un pahar de sherry.
— Îmi place ținuta ta, am spus eu, împinsă de arsura din piept să vorbesc.
Era cu spatele la mine și nu m-a auzit. Am repetat cuvintele și a tresărit.
— Evie, a spus ea, destul de plăcut. M-ai speriat!
— Scuze!
Mă simțeam aiurea, greoaie, în rochia mea dintr-o bucată. Ținuta ei era colorată și părea nouă, cu romburi unduioase, violet, verzi și roșii.
— Distractivă petrecere, a spus ea privind spre mulțime.
Până să mă gândesc la o replică, la vreo glumă ca să-i arăt că știam cât de stupide erau torțele tiki, mama a venit lângă noi. Am pus repede paharul pe masă. Uram felul în care mă simțeam: tot confortul meu înainte de sosirea lui Tamar se transformase în conștientizarea dureroasă a fiecărui obiect din casă, a fiecărui detaliu legat de părinții mei, de parcă eram responsabilă pentru tot. Îmi era rușine de fusta plină a mamei, care părea demodată pe lângă hainele lui Tamar, de felul nerăbdător în care o întâmpinase mama. Îi apăreau pete pe gât de la emoții. M-am retras în timp ce erau preocupate cu pălăvrăgeala lor politicoasă.
Îngrețoșată și amețită de disconfort, voiam să mă așez undeva unde să nu fiu nevoită să fac conversație și să-i urmăresc privirea lui Tamar sau s-o văd pe mama folosind bețișoarele și anunțând bucuroasă că nu era chiar atât de greu să mănânci cu ele exact atunci când o felie de mandarină îi aluneca înapoi pe farfurie. Îmi doream să fie și Connie acolo – pe atunci eram încă prietene. Locul meu de lângă piscină fusese ocupat de un grup de neveste bârfitoare: din partea cealaltă a curții auzeam râsul gălăgios al tatei, precum și al celor care-l înconjurau. Mi-am tras stângace rochia mai jos și am simțit cât îmi lipsește greutatea paharului în mână. Iubitul lui Tamar stătea pe aproape, mâncând coaste.
— Tu ești fiica lui Carl, nu? a întrebat.
Îmi aduc aminte că mă gândeam că era ciudat felul în care el și Tamar se despărțiseră, că el stătea aici de unul singur, golind farfuria. Era straniu că voia să vorbească cu mine. Am dat din cap.
— Drăguță casă, a spus el cu gura plină.
Avea buzele roșii și umede de la coaste. Vedeam că era arătos, însă avea un aer de desen animat cu nasul în vânt. Pielea încrețită de sub barbă.
— Mult teren, a adăugat.
— A fost casa bunicilor mei.
Privirea i s-a schimbat.
VP - 44
— Am auzit de ea, a spus el. De bunica ta. Mă uitam la ea când eram mic.
Până în clipa aceea nu mi-am dat seama cât de beat era. Își dădea mereu cu limba în colțul gurii.
— Episodul acela când găsește aligatorul în fântână. Clasic!
Eram obișnuită ca oamenii să vorbească cu drag despre bunica. Doamne, cât le plăcea să-și joace admirația, să-mi spună cum crescuseră cu ea pe ecranele televizoarelor, că intra în livingurile lor ca nimeni alta sau, mai bine zis, ca un membru de familie!
— Normal, a spus iubitul privind în jur. Că aceasta era casa ei. Pentru că
bătrânul tău n-ar avea cum să și-o permită.
Am înțeles că-l insulta pe tata.
— Însă e ciudat, a spus el ștergându-se cu mâna la gură. Ce e dispusă mama ta să accepte.
Probabil că aveam o figură inexpresivă: a dat din degete către Tamar, care era tot la bar. Tata venise lângă ea. Mama nu se vedea pe nicăieri. Brățările lui Tamar făceau zgomot în timp ce ridica paharul. Ea și tata stăteau de vorbă. Nu se întâmpla nimic. Nu înțelegeam de ce iubitul ei zâmbea ca un turbat, așteptând să spun eu ceva.
— Taică-tău și-o trage cu oricine poate, a zis el.
— Pot să vă iau farfuria? l-am întrebat, prea șocată să tresar.
Era un lucru învățat de la mama: recurge la politețe. Elimină durerea cu un gest civilizat. Ca Jackie Kennedy. Era o virtute a acelei generații, abilitatea de a distrage atenția de la disconfort, anulându-l prin maniere. Însă acum nu mai era la modă și am văzut ceva asemănător cu disprețul în ochii lui când mi-a întins farfuria. Deși poate mi se păruse numai.
•
Petrecerea s-a terminat după lăsarea întunericului. Câteva torțe tiki au rămas aprinse, înălțându-și flăcările încețoșate către noaptea albastră. Mașinile prea mari coborau încet pe alee, tata își lua la revedere, iar mama aduna în palmă
șervețele și sâmburi de măsline spălați în saliva altor oameni. Tata a pus discul de la început; îl priveam pe fereastra de la dormitor și l-am văzut încercând să o ia pe mama la dans. „Voi privi spre lună”, cânta el, figura îndepărtată a lunii fiind pe atunci centrul oricărui dor.
Știam că trebuia să-l urăsc pe tata. Dar mă simțeam ridicolă. Jenată – nu pentru el, ci pentru mama. Care își netezea fusta plină, întrebându-mă cum arăta. Felul în care îi rămâneau uneori resturi de mâncare între dinți și cum se înroșea când îi atrăgeam atenția. Zilele în care stătea la fereastră când tata întârzia prin oraș, încercând să decodeze sensul nou al aleii pustii.
VP - 45
Cu siguranță știa ce se întâmpla – trebuia să știe – și totuși îl voia. Precum Connie, sărind în sus după bere, deși știa că arăta stupid. Chiar și iubitul lui Tamar, care-și devora mâncarea cu foamea lui frenetică, nesfârșită. Mesteca mai repede decât putea înghiți. Știa că foamea te putea da în vileag.
Îmi trecea beția. Eram somnoroasă și pustie, ajunsă inconfortabil înapoi la mine însămi. Disprețuiam totul: camera mea cu rămășițele copilăriei, marginea de dantelă din jurul biroului. Pick-up-ul de plastic cu mânerul grosolan Bakelite, fotoliul-pară care părea ud și care mi se lipea de spatele picioarelor. Petrecerea cu antreurile gata să fie devorate, bărbații cu cămăși havaiiene în zarva festivităților. Totul părea să formeze un motiv pentru care tata și-ar fi dorit altceva. Mi-o imaginam pe Tamar cu o panglică în jurul gâtului, întinsă pe un covor într-un apartament prea mic din Palo Alto. Tata era acolo – o privea?
Stătea pe un scaun? Tensiunea perversă a rujului roz al lui Tamar. Am încercat să o urăsc, dar nu puteam. Nu-l puteam urî nici pe tata. Singura rămasă era mama, care lăsase totul să se întâmple, care fusese moale și maleabilă ca aluatul. Îi dădea toți banii, îi pregătea cina în fiecare seară, nici nu era de mirare că tata își dorise altceva – părerile exagerate ale lui Tamar, viața ei ca o emisiune televizată despre vară.
Era o perioadă în care îmi imaginam că mă măritam într-un mod simplu, plin de dorință. O vreme când cineva îți promitea să aibă grijă de tine, promitea să
observe când erai trist sau obosit, că nu-ți plăcea mâncarea pentru că avea gustul frigului din frigider. Care promitea că viața lui avea să fie paralelă cu a ta.
Mama trebuie să fi știut și totuși rămăsese cu el… ce spunea asta despre iubire?
