— Jalnic, am șoptit.
Nu a înțeles ce am spus, doar că nu-i răspunsesem așa cum voia el.
VP - 49
— E un obicei urât să-ți rozi unghiile, a spus el aprins. Un obicei urât și murdar al oamenilor murdari. Ești o persoană urâtă?
Mama a reapărut în dreptul ușii. Eram sigură că ne auzise, așa că acum știa că Frank nu era un om de treabă. Avea să fie dezamăgită, dar m-am hotărât să
fiu mai bună, să o ajut mai mult în casă.
Dar mama, pur și simplu, s-a încruntat.
— Ce se întâmplă?
— Tocmai îi spuneam lui Evie că nu ar trebui să-și roadă unghiile.
— Și eu îi spun asta, a zis mama.
Vocea îi tremura și buzele îi zvâcneau.
— S-ar putea îmbolnăvi, ar putea înghiți microbi.
Am trecut posibilitățile în revistă. Mama trăgea de timp. Aștepta o clipă ca să
descopere cel mai bun mod de a-l alunga pe Frank din viața noastră, să-i spună
că nu era treaba nimănui cum eram eu. Dar când s-a așezat și l-a lăsat pe Frank să-i mângâie brațul, aplecându-se ușor spre el, am înțeles cum aveau să se petreacă lucrurile.
Când Frank s-a dus la baie, m-am gândit că o să se scuze cumva față de mine.
— Bluza aia e prea strâmtă, mi-a șoptit ea aspru. Nu se cuvine la vârsta ta.
Am deschis gura să vorbesc.
— Vorbim mâine, a spus. Să fii sigură că o să vorbim.
Când a auzit pașii lui Frank, mi-a mai aruncat o privire, apoi s-a ridicat să-l întâmpine. M-au lăsat singură la masă. Lumina de deasupra părea severă și urâtă pe brațele și mâinile mele.
S-au dus să stea pe verandă, iar mama își punea chiștoacele de țigări într-o sirenă de cupru. Din dormitor, le-am auzit conversația șovăitoare până noaptea târziu, râsul mamei simplu și nepăsător. Fumul de la țigările lor ieșind prin sita de la ușă. Noaptea fierbea înăuntrul meu. Mama credea că viața era ușoară, ca și cum ai culege aur de pe jos, ca și cum așa putea fi viața ei. Nu mai era Connie care să-mi astâmpere nervii, doar constanța neschimbată a propriei persoane, acea companie amorțită și disperată.
* * *
Mai târziu am descoperit moduri de a o înțelege pe mama. Cincisprezece ani lângă tata lăsaseră goluri mari în viața ei, pe care ea învăța să le umple, asemenea victimelor atacurilor cerebrale care învață din nou cuvintele pentru mașină, masă sau creion. Felul timid în care se privea în oglinda revelatoare, la fel de critică și de optimistă ca o adolescentă. Își sugea burta ca să-și încheie blugii cei noi.
•
VP - 50
A doua zi dimineață, am intrat în bucătărie și am găsit-o pe mama la masă, cu bolul de ceai gata golit și cu sedimentele depuse pe fund. Stătea cu buzele strânse și avea o privire rănită. Am trecut pe lângă ea fără să vorbesc, deschizând o pungă violet de cafea măcinată, îmbătătoare, înlocuitoarea aleasă
de mama pentru cafeaua Sanka, aceea care-i plăcea tatei.
— Ce-a fost cu scena de aseară?
Vedeam că încerca să fie calmă, dar vorbea pripit.
Am pus cafeaua în cafetieră și i-am dat drumul. Îmi păstram un calm budist pe față, continuându-mi treaba netulburată. Era cea mai bună armă a mea și simțeam că mama devenea agitată.
— Ei bine, acum ești tăcută, a spus ea. Ai fost foarte nepoliticoasă cu Frank aseară.
Nu i-am răspuns.
— Vrei să fiu nefericită?
S-a ridicat în picioare.
— Cu tine vorbesc, a spus ea întinzând mâna să închidă cafetiera.
— Hei, am spus eu, dar fața ei m-a făcut să tac.
— De ce nu mă lași niciodată să am ceva? a întrebat. Măcar un lucru.
— Nu o s-o părăsească.
Intensitatea acestui sentiment m-a speriat.
— Nu o să fie niciodată cu tine.
