Donna mi-a făcut loc, bătând cu palma pe o pernă brodată.
— Vino aici, a spus ea, așa că m-am așezat pe o moviliță înțepătoare.
Donna părea ciudată, puțin neroadă, dar îmi plăcea de ea. Toată lăcomia și răutatea ei erau chiar la suprafață.
Autobuzul a pornit: am simțit cum mi se strânge stomacul, dar am luat cana cu vin roșu și ieftin când mi-au pasat-o, vărsând o parte pe mâini. Păreau fericite, zâmbitoare, uneori începeau să cânte ca niște turiști în jurul focului de tabără. Luam aminte la detalii – cum se țineau de mâini fără să dea atenție acestui lucru și foloseau cuvinte precum „armonie”, „iubire” și „veșnicie”. Felul în care Helen se comporta ca un copilaș, trăgându-se de codițe și gângurind, așezându-se deodată în poala lui Roos ca și cum o putea păcăli să aibă grijă de ea. Roos nu se plângea: părea impasibilă, drăguță. Obrajii aceia roșii, părul blond și lins care îi venea în ochi. Deși mai târziu aveam să cred că era mai degrabă un gol amuțit acolo unde ar fi trebuit să fie drăgălășenie. Donna m-a întrebat despre mine, cum au făcut și celelalte, un șir neîntrerupt de întrebări.
Nu puteam să nu fiu încântată că eram în centrul atenției. În mod inexplicabil, păreau să mă placă, iar gândul îmi era străin și îmbucurător, un dar misterios pe care nu voiam să-l cercetez prea mult. Vedeam până și tăcerea lui Suzanne într-o lumină primitoare, imaginându-mi că era timidă, ca mine.
— Drăguț, a zis Donna atingându-mi bluza.
Helen a apucat o mânecă.
VP - 55
— Ești ca o păpușă, a spus Donna. Lui Russell o să-i placă foarte mult de tine.
I-a spus numele pur și simplu, de parcă era imposibil să nu știu cine era Russell. Helen a chicotit când i-a auzit numele, cu umerii zguduiți de plăcere, de parcă sugea o bomboană. Donna mi-a remarcat nesiguranța și a râs.
— O să-ți placă de el, a zis ea. Nu mai e nimeni ca el. Nu vorbește aiurea.
Când ești în preajma lui, simți o euforie naturală. Ca și cum te luminează
soarele. E atât de bun și de mare!
S-a uitat la mine ca să se asigure că ascultam, părând mulțumită că eram atentă.
Mi-a spus că locul în care mergeam era un mod de viață. Russell le învăța cum să descopere calea spre adevăr, cum să-și elibereze adevăratul caracter din locul unde stătea încolăcit în interior. A vorbit și despre un bărbat numit Guy, care se ocupase cândva cu dresajul șoimilor, dar care se alăturase grupului și acum voia să devină poet.
— Când l-am cunoscut, era într-o perioadă ciudată, mânca numai carne.
Credea că e diavolul sau ceva asemănător. Dar Russell l-a ajutat. L-a învățat cum să iubească, a zis Donna. Toți pot să iubească, pot să treacă peste toate rahaturile, dar sunt atât de multe lucruri care ne împiedică.
•
Nu știam cum să mi-l imaginez pe Russell. Nu aveam standarde de referință
în afară de tata sau de băieții de care mă mai îndrăgostisem. Felul în care vorbeau fetele despre Russell era diferit, îl venerau într-un mod mai practic, fără dorul jucăuș și feciorelnic pe care îl cunoșteam eu. Siguranța lor era neclintită, invocând magia și puterea lui Russell de parcă erau la fel de cunoscute și acceptate ca orbita pământului sau efectul lunii asupra mareelor.
Donna a spus că Russell era diferit de orice altă persoană. Că putea înțelege limbajul animalelor. Că putea vindeca pe cineva cu propriile mâini, că putea să
smulgă putreziciunea din tine ca și cum ar scoate o tumoare.
— Vede orice parte din tine, a adăugat Roos.
Ca și cum ăsta era un lucru bun.
Posibilitatea de a fi evaluată astfel înlocuia orice întrebări sau griji pe care le-aș fi putut avea despre Russell. La vârsta aceea, eram mai întâi ceva ce trebuia evaluat, ceea ce aducea cu sine în fiecare interacțiune un transfer de putere către cealaltă persoană.
Aluzia la sex care apărea pe fața lor când vorbeau despre Russell, bucuria unei nopți de bal. Am înțeles că toate se culcau cu el, fără să-mi spună cineva.
Aranjamentul mă făcea să roșesc, șocată în adâncul sufletului. Nimeni nu părea gelos pe nimeni.
VP - 56
Inima nu posedă nimic, ciripea Donna. Nu despre asta e vorba când iubești, zicea ea, strângând mâna lui Helen și schimbând o privire cu ea.
Deși Suzanne era mai degrabă tăcută, stând mai departe de noi, am văzut-o schimbându-se la față când auzea numele lui Russell. O tandrețe de soție îi apărea în ochi, ceva ce voiam și eu să simt.
Poate că am zâmbit în sinea mea privind peisajul familiar al orașului pe măsură ce autobuzul trecea când prin soare, când pe la umbră. Crescusem aici, știam locul atât de bine, încât nici nu cunoșteam numele străzilor, navigând mai degrabă după puncte de reper, vizuale sau memorate. Colțul unde mama, întrun costum mov, își sucise glezna. Crângul unde copacii păreau îngrijiți de diavolul însuși. Farmacia cu parasolarul rupt. Prin fereastra autobuzului necunoscut, simțind covorul vechi sub tălpi, orașul meu natal părea curățat pe de-a-ntregul de prezența mea. Mi-a fost ușor să-l las în urmă.
Fetele făceau planuri pentru petrecerea de solstițiu. Helen stătea în genunchi, strângându-și codițele după un obicei fericit și sprinten. Era încântător când descriau rochiile pe care urmau să le poarte, cântecul caraghios de solstițiu pe care-l inventase Russell. Un tip pe nume Mitch le dăduse destui bani să cumpere băutură: Donna îi pronunța numele cu o emfază derutantă.
— Știi tu, a repetat ea, Mitch. Adică Mitch Lewis?
Nu-i recunoscusem numele, dar auzisem de trupa lui – îi văzusem la televizor, cântau sub reflectoarele dintr-un studio, cu picături de transpirație pe frunte. Pe fundal aveau un fel de beteală, iar scena se învârtea, făcându-i pe membrii formației să se întoarcă precum balerinele de pe cutiile cu bijuterii.
Mă prefăceam nonșalantă, dar despre asta era vorba: lumea despre care bănuisem mereu că există, lumea unde le spuneai muzicienilor celebri pe numele mic.
— Mitch a avut o sesiune de înregistrări cu Russell, mi-a spus Donna. Russell l-a dat pe spate.
Și iată-le din nou, admirația lor pentru Russell, siguranța lor. Eram geloasă pe încrederea aceea, pe faptul că exista cineva care putea să coasă la un loc părțile pustii din viața ta și să te facă să simți că ai o plasă de siguranță dedesubt care lega fiecare zi de următoarea.
— Russell o să fie celebru, pur și simplu, a adăugat Helen. Are deja contract pentru un album.
Era ca și cum spunea din nou o poveste, dar de data asta era și mai bine, fiindcă știa că așa avea să fie.
— Știi cum îi spune Mitch lui Russell?
