Donna dădea visătoare din mâini.
VP - 57
— Vrăjitorul. Nu-i așa că-i grozav?
•
După ce am stat puțin la fermă, am văzut cum vorbeau toți despre Mitch.
Despre contractul pe care, cu siguranță, avea să-l primească Russell. Mitch era patronul lor spiritual, trimitea provizii de la Clover Dairy la fermă ca să aibă
copiii calciu și susținea financiar locul. Toată povestea aveam s-o aflu mult mai târziu. Mitch îl întâlnise pe Russell la Baker Beach, la un fel de love-in 2 . Russell venise îmbrăcat în haine din piele de căprioară, cu o chitară atârnată de gât.
Flancat de femeile lui tânjind după schimbare, cu aerul acela de sărăcie biblică.
Nisipul rece și întunecat, focul de tabără, Mitch în pauză de înregistrări. Cineva cu pălărie cu borul răsucit avea grijă de o oală cu scoici aburinde.
După cum am aflat mai târziu, Mitch se afla într-o criză – avea dispute financiare cu managerul care-i fusese prieten din copilărie, o arestare pentru posesie de marijuana care fusese radiată, totuși –, iar Russell îi păruse probabil cetățeanul unei lumi mai adevărate, domolind sentimentul de vinovăție al lui Mitch pentru discurile de aur și petrecerile unde acoperea piscina cu plexiglas.
Russell îi oferise o salvare mistică, susținut de tinerele care plecau ochii admirativi când vorbea Russell. Mitch a invitat întregul grup la el acasă, în Tiburon, lăsându-i pe toți să se îndoape cu ce avea în frigider și să doarmă în camera de oaspeți. Au golit sticlele cu suc de mere și șampanie roz, au murdărit patul de noroi, nepăsători, de parcă ar fi făcut parte dintr-o armată
cotropitoare. A doua zi dimineață, Mitch i-a dus cu mașina înapoi la fermă: era deja sedus de Russell, care îi vorbea cu blândețe despre adevăr și iubire, niște invocații deosebit de puternice pentru căutătorii bogați.
Am crezut tot ce mi-au spus fetele în ziua aceea, mândria agitată și fremătătoare cu care vorbeau despre geniul lui Russell. Că în curând avea să nu mai poată merge pe stradă fără să nu fie înghesuit de admiratori. Cum avea să
poată spune lumii întregi cum să fie liberă. Și era adevărat că Mitch stabilise o sesiune de înregistrări pentru Russell. Credea probabil că vibrația lui Russell avea să le pară celor de la casa lui de discuri interesantă și actuală. N-am aflat decât mult mai târziu că sesiunea a mers prost, iar eșecul a fost legendar. Asta a fost înainte să se întâmple toate celelalte.
Există unii supraviețuitori ai dezastrelor ale căror povestiri încep cu avertismentul pentru tornadă sau cu anunțul făcut de căpitan despre funcționarea proastă a motoarelor, dar întotdeauna cu mult înainte în cronologia evenimentelor: insistă că observaseră în dimineața aceea un aspect 2 Adunare publică pașnică, de regulă concentrată pe iubire, meditație, muzică, sex și consumul de droguri, des întâlnită în anii 1960 – 1970 în Statele Unite (n.tr.).
VP - 58
ciudat al luminii soarelui sau o electricitate statică în cearșafuri. O ceartă
neînsemnată cu iubitul. Ca și cum presentimentul catastrofei se insinuase peste tot ce exista înainte.
Oare am ratat vreun semn? Vreo strângere de inimă? Albinele care sclipeau și se plimbau pe lada cu roșii? O lipsă neobișnuită a mașinilor pe drum? Îmi amintesc ce m-a întrebat Donna în autobuz – întâmplător, aproape ca un gând întârziat.
— Ai auzit vreodată ceva despre Russell?
Întrebarea nu avea niciun sens pentru mine. Nu înțelegeam că încerca să afle ce zvonuri auzisem: despre orgii, despre consumul frenetic de droguri și despre adolescentele fugite de acasă și obligate să se culce cu bărbați mai în vârstă.
Despre câini sacrificați pe plaje luminate de lună, despre capete de capre putrezind în nisip. Dacă aș fi avut și alți prieteni în afară de Connie, poate că aș fi auzit despre Russell la petreceri, niște bârfe șoptite la bucătărie. Poate aș fi știut să fiu precaută.
Dar am clătinat pur și simplu din cap. Nu auzisem nimic.
5.
Chiar și mai târziu, deși știam lucrurile pe care le știam, mi-a fost imposibil să
văd dincolo de ceea ce era sub nasul meu. Cămașa de piele de căprioară a lui Russell, mirosind a carne și a putregai, moale ca o catifea. Zâmbetul lui Suzanne înflorind în mine ca artificiile, pierzându-și fumul colorat, cu tăciuni frumoși și împrăștiați.
•
— Acasă, pe câmp, a spus Donna când am coborât din autobuz în după-amiaza aceea.
Mi-a trebuit o clipă ca să îmi dau seama unde eram. Autobuzul ieșise de mult de pe autostradă, hurducăindu-se pe un drum de țară care se sfârșea în inima dealurilor îngălbenite de căldura verii și acoperite de stejari. O casă veche de lemn: rozetele noduroase și coloanele de ipsos îi dădeau aspectul unui mic castel. Făcea parte dintr-o așezare care includea, din câte vedeam, un hambar și o piscină ce semăna cu o mlaștină. Șase lame cu lână groasă moțăiau într-un țarc. Niște siluete îndepărtate tăiau vârfurile arboretului de-a lungul gardului.
Au ridicat mâna și ne-au salutat, apoi s-au aplecat să-și vadă de treabă.
— Apa pârâului e mică, dar poți totuși să înoți, a zis Donna.
VP - 59
Mi se părea magic faptul că locuiau acolo împreună. Simbolurile fosforescente care urcau șerpuind pe peretele lateral al hambarului, hainele pe sârmă care fluturau în bătaia vântului. Un orfelinat pentru copiii amărâți.
Cândva, la ferma asta se filmase o reclamă la mașini, mi-a spus Helen cu vocea ei copilăroasă.
— Mai de mult, totuși nu e puțin lucru…
Donna mi-a dat un ghiont.
— E destul de tare aici, nu-i așa?
— Cum de-ați găsit locul ăsta? am întrebat-o.
— Trăia un bătrân aici, dar a trebuit să se mute pentru că acoperișul nu mai era bun.
Donna a ridicat din umeri.
