— Noi l-am reparat, într-un fel. Nepotul lui ne-a închiriat casa.
Mi-a explicat că, pentru a face rost de bani, aveau grijă de lame și munceau la fermierul vecin, recoltând salata cu briceagul și vânzându-i marfa la piață.
Florea-soarelui și borcane de marmeladă lipicioase de la pectină.
— Trei dolari pe oră. Nu e rău, a spus Donna. Dar banii se termină repede.
Am dat din cap, ca și cum înțelegeam asemenea lucruri. Am văzut un băiețaș
de vreo patru sau cinci ani aruncându-se spre Roos și aterizând cu o bufnitură la piciorul ei. Era ars de soare, cu părul aproape alb, și părea cam mare ca să mai poarte scutec. Am presupus că era copilul lui Roos. Oare Russell era tatăl?
Gândul neașteptat la sex m-a făcut să simt un val de greață în piept. Băiatul a ridicat capul, ca un câine trezit din somn, apoi s-a uitat la mine cu ochii mijiți, plictisiți.
Donna s-a aplecat spre mine.
— Hai să-l cunoști pe Russell, a zis ea. O să-l iubești, jur.
— O să-l cunoască la petrecere, a spus Suzanne intervenind în discuție.
Nu o văzusem apropiindu-se: apariția ei m-a făcut să tresar. Mi-a dat un sac de cartofi și a luat o cutie de carton în mână.
— Mai întâi o să ducem astea la bucătărie! Pentru masă.
Donna s-a bosumflat, dar am urmat-o pe Suzanne.
— Pa, păpușă, a strigat ea fluturând degetele subțiri și râzând cu blândețe.
•
M-am luat după părul negru al lui Suzanne printr-o mulțime de străini, lăsând autobuzul în urmă ca o balenă eșuată. Pământul era denivelat, o pantă
derutantă. Mai era și mirosul greu de fum. Eram flatată că Suzanne îmi ceruse ajutorul, de parcă îmi confirma că eram una de-a lor. Oamenii umblau de colo-colo cu picioarele goale sau cu cizme, cu părul decolorat de soare și bătut de VP - 60
vânt. Auzeam discuții febrile despre petrecerea de solstițiu. Încă nu știam, dar era un lucru rar la fermă toată munca aceea eficientă. Fetele purtau cele mai bune zdrențe cumpărate din talciocuri și duceau instrumente în brațe ca pe niște copii, în timp ce soarele reflecta oțelul de la chitare și se răspândea în diamante aprinse de lumină. Tamburinele le zdrăngăneau în mâini în lipsa unei melodii.
— Nenorociții ăștia mă mușcă toată noaptea, a zis Suzanne gonind unul dintre tăunii enervanți care bâzâiau în jurul nostru. Mă trezesc plină de sânge de atâta scărpinat.
În spatele casei, terenul era presărat cu bolovani și cu stejari umbroși, câteva mașini golite, într-o stare proastă. Îmi plăcea de Suzanne, dar nu reușeam să
scap de senzația că mă chinuiam să țin pasul cu ea: eram la o vârstă când faptul că îmi plăceau anumite persoane se îmbina cu neliniștea pe care o aveam în preajma lor. Un băiat fără cămașă și cu o curea cu cataramă mare de argint ne-a fluierat când am trecut.
— Ce-aveți acolo? Un cadou pentru solstițiu?
— Taci din gură, l-a repezit Suzanne.
Băiatul a zâmbit grosolan, am încercat și eu să-i zâmbesc. Era tânăr, cu părul lung și negru și cu o moleșeală medievală pe față care mi s-a părut romantică.
Era arătos, cu întunecarea unui ticălos din filme, deși aveam să aflu că era, de fapt, din Kansas.
El era Guy. Un băiat de fermă care plecase de la Travis AFB când descoperise că era aceeași poveste de rahat ca și la taică-su acasă. Lucrase în Big Sur o vreme, apoi plecase spre nord. Făcuse parte dintr-un grup care își făcea veacul la marginea cartierului Haight, niște sataniști amatori care purtau mai multe bijuterii decât o adolescentă. Medalioane cu scarabei și pumnale platinate, lumânări roșii și muzică de orgă. Apoi, într-o seară, Guy l-a văzut pe Russell cântând la chitară într-un parc. Russell, cu hainele lui din piele de căprioară
care-i aminteau lui Guy de cărțile de aventuri din adolescență, de serialele cu bărbați care jupuiau pieile de caribou și treceau apele din Alaska la picior. Guy rămăsese de atunci cu Russell.
El avea să fie cel care a condus fetele cu mașina în vara aceea. Cel care a strâns mâinile îngrijitorului, cel care avea cureaua cu catarama aceea mare de argint care îi strângea pielea moale și lăsa un semn de o formă ciudată.
Însă în ziua aceea era doar un băiat cu un aspect neîngrijit, ca un vrăjitor, iar eu îl priveam cu un fior de încântare.
Suzanne a oprit o fată care trecea pe lângă noi:
VP - 61
— Spune-i lui Roos să-l ducă pe Nico înapoi la locul pentru copii. N-ar trebui să fie aici.
Fata a încuviințat din cap.
Suzanne m-a privit în timp ce mergeam și mi-a văzut nedumerirea.
— Russell nu vrea să ne atașăm prea mult de copii. Mai ales dacă sunt ai noștri.
A râs într-un fel sumbru.
— Nu sunt proprietatea noastră, știi? Nu trebuie să-i nenorocim doar pentru că vrem să avem ceva de strâns în brațe.
Am avut nevoie de un moment ca să înțeleg ideea că părinții nu aveau acest drept. Deodată mi s-a părut un adevăr absolut. Eu nu eram proprietatea mamei doar fiindcă mă născuse. Să mă trimită la internat doar fiindcă o impresiona spiritul școlii. Poate aceasta era o metodă mai bună, chiar dacă părea stranie. Să
faci parte din grupul ăsta amorf, să crezi că dragostea putea veni din orice direcție. Ca să nu fii dezamăgit dacă nu venea la tine din direcția la care sperai tu.
* * *
