Până la urmă, Helen a fost cea care a vorbit. Avea doar optsprezece ani, încă
tânjea după atenție – mă mir că nu au intrat atâta timp la închisoare. Helen fusese arestată în Bakersfield pentru că folosise un card de credit furat. Dacă
mai rezista o săptămână în închisoare îi dădeau drumul, dar nu s-a putut abține și s-a lăudat unei colege de celulă. La televizorul cu monede din camera comună
se difuza un reportaj despre ancheta aflată în desfășurare.
— Casa e mult mai mare decât arată în poze, a spus Helen, după cum povestea colega ei de celulă.
VP - 198
Parcă o și văd pe Helen: nonșalantă, împingând bărbia în față. Probabil colega ei a ignorat-o la început. Dând ochii peste cap la pălăvrăgeala fetei. Dar Helen a continuat și femeia a început deodată să asculte cu atenție, calculând banii din recompensă și sentința redusă. Îndemnând fata să spună mai multe, să
vorbească mai departe. Poate că pe Helen a flatat-o atenția ei și a dezvăluit toată tărășenia. Poate chiar a exagerat, prelungind pauzele sinistre dintre cuvinte, ca o incantație dintr-o poveste cu fantome la o petrecere în pijamale.
Toți vrem să fim observați.
•
Până la sfârșitul lui decembrie i-au arestat pe toți. Russell, Suzanne, Donna, Guy și ceilalți. Polițiștii au făcut o razie în locul unde-și instalaseră corturile în Panamint Springs: saci de dormit rupți și prelate albastre de nailon, cenușa moartă a focului de tabără. Russell a fugit când au venit, ca și cum putea scăpa de o întreagă echipă de polițiști. Farurile mașinilor de poliție străluceau în rozul palid al dimineții. Cât de jalnică a fost capturarea imediată a lui Russell, forțat să
îngenuncheze pe iarbă cu mâinile pe cap. Guy încătușat, șocat să descopere că
existau limite la bravada care-l adusese până aici. Copiii mânați spre duba celor de la Protecția Copilului, înfășurați în pături și serviți cu sandviciuri reci cu brânză. Cu burțile umflate și capetele pline de păduchi. Autoritățile nu știau atunci cine și ce făcuse, așa că Suzanne era doar una dintre fetele slăbănoage.
Fete care scuipau în țărână ca niște câini turbați și se lăsau moi când polițiștii încercau să le pună cătușele. Era o demnitate dementă în rezistența lor –
niciuna nu fugise. Chiar și la sfârșit, fetele fuseseră mai puternice decât Russell.
În Carmel avea să ningă în aceeași săptămână și să se aștearnă un strat subțire de zăpadă. Cursurile au fost anulate, gerul făcând pământul să scârțâie sub încălțări când traversam scuarul în gecile noastre de blugi. Părea să fie ultima dimineață pe pământ, iar noi priveam spre cerul cenușiu ca și cum miracolul avea să continue, deși s-a topit tot în mai puțin de o oră, lăsând doar mizerie.
•
Eram la jumătatea drumului către parcarea de pe plajă când am văzut bărbatul. Venea spre mine. Poate la o sută de metri distanță. Avea capul ras, dezvăluind conturul agresiv al scalpului. Purta un tricou, ceea ce era ciudat –
avea pielea înroșită de vânt. Nu voiam să mă simt atât de neliniștită. Un rezumat neajutorat al datelor: eram singură pe nisip. Încă departe de parcare.
Nu mai era nimeni în jur, doar eu și bărbatul acela. Stânca, aspru profilată, cu fiecare striație și smoc de licheni. Vântul îmi sufla părul peste față, vulnerabil și VP - 199
strămutat. Rearanjând nisipul în brazde. Am mers mai departe spre el.
Forțându-mă să mențin pasul.
Eram acum la cincizeci de metri. Avea brațele musculoase. Aspectul brutal al scalpului gol. Am încetinit pasul, dar nu conta – bărbatul continua să se apropie hotărât. Capul îi sălta în timp ce mergea, cu un zvâcnet ritmic, nebunesc.
O piatră, mi-a venit un gând mânios. O să ridice o piatră. O să-mi spargă
capul, o să mi se scurgă creierii pe nisip. O să mă strângă de gât până o să-mi plesnească traheea.
Lucrurile stupide la care mă gândeam:
Sasha și gura ei sărată, copilărească. Felul în care arăta soarele în vârful copacilor care străjuiau aleea unde am copilărit. Dacă Suzanne știa că mă
gândeam la ea. Cum trebuie să fi implorat mama la sfârșit.
Bărbatul se apropia de mine. Aveam mâinile umede și moi. Te rog, îmi spuneam. Te rog. Cui mă adresam? Bărbatului? Lui Dumnezeu? Oricui se ocupa de asemenea lucruri.
Apoi a ajuns în fața mea.
Ah, mi-am zis. Ah. Pentru că era doar un bărbat normal, inofensiv, care dădea din cap cu niște căști albe în urechi. Doar un bărbat care se plimba pe plajă, bucurându-se de muzică, de soarele slab prin ceață. Mi-a zâmbit când a trecut pe lângă mine, iar eu i-am zâmbit așa cum ai zâmbi oricărui străin, oricărui om pe care nu-l cunoști.
VP - 200
MULȚUMIRI
Aș dori să le mulțumesc lui Kate Medina și lui Bill Clegg pentru îndrumările prețioase. Mulțumiri și pentru Anna Pitoniak, Derrill Hagood, Peter Mendelsund, Fred și Nancy Cline, dar și fraților și surorilor mele: Ramsey, Hilary, Megan, Elsie, Mayme și Henry.
VP - 201
VP - 202
