— Vino aici, a spus ea. Vino!
Despre partea asta nu este scris nimic, nicăieri, dar e partea pe care mi-o imaginez cel mai mult.
Mâinile lui Suzanne erau probabil deja stropite de sânge. Izul cald, medicinal al corpului pe hainele și în părul ei. Și pot să-mi imaginez pentru că îi știam fiecare centimetru de pe față. Aerul ei mistic și liniștitor, de parcă se mișca prin apă.
VP - 185
— Vino, a spus ultima dată, iar băiatul s-a mișcat spre ea.
Apoi i s-a urcat în poală și ea l-a ținut acolo, cuțitul fiind ca un cadou pe care i-l făcea.
•
Până să se termine buletinul de știri, mă așezasem. Canapeaua părea despărțită de restul apartamentului, ocupând un spațiu fără aer. Imaginile usturau și se ramificau ca niște vițe de coșmar. Oceanul indiferent dincolo de casă. Filmările cu polițiști în cămașă, ieșind pe ușa din față acasă la Mitch.
Vedeam că nu aveau de ce să se grăbească – se terminase. Nimeni nu putea fi salvat.
Am înțeles că știrea era mult mai mare decât mine. Că nu vedeam decât primele imagini. Am căutat o ieșire, o trapă ascunsă: poate Suzanne se despărțise de grup, poate nu era implicată. Dar toate dorințele frenetice duceau cu ele propriul răspuns ca un ecou. Sigur că o făcuse.
Posibilitățile treceau pe lângă mine. De ce nu fusese Mitch acasă. Cum m-am putut intersecta cu ceea ce urma. Cum am putut ignora toate avertismentele.
Nu aveam aer din cauza efortului pe care-l făceam să nu plâng. Îmi imaginam cât s-ar fi enervat Suzanne pe supărarea mea. Vocea ei calmă.
— De ce plângi? m-ar fi întrebat. Tu nici măcar n-ai făcut ceva.
•
E greu să te gândești la cât timp a trecut fără să se fi rezolvat crima. Faptul că
totul existase vreodată independent de Suzanne și de ceilalți. Dar pentru lumea mare așa a fost. Nu aveau să fie prinși timp de mai multe luni. Crima – atât de aproape de casă, atât de depravată – i-a îmbolnăvit pe toți de isterie. Casele au fost transformate. Deveniseră brusc nesigure, familiaritatea lor aruncată în fața proprietarilor, ca și cum i-ar fi tachinat – vezi, ăsta e livingul tău, bucătăria ta, și vezi cât de puțin te ajută familiaritatea asta. Vezi cât de puțin înseamnă în final.
Știrile au continuat pe parcursul cinei. Mă tot întorceam de câte ori vedeam o mișcare în colțul ochiului, dar era doar televizorul sau un far care trecea prin fața ferestrelor apartamentului. Tata se scărpina la gât în timp ce ne uitam, cu o expresie necunoscută pe față – se temea. Tamar nu voia să tacă.
— Copilul, a spus ea. Nu ar fi atât de rău dacă n-ar fi ucis copilul.
Aveam o siguranță amorțită că aveau să citească totul pe fața mea. O ruptură
în expresie, o tăcere evidentă. Dar nu și-au dat seama. Tata a încuiat ușa de la apartament, apoi a verificat-o din nou înainte de a se culca. Am rămas trează, cu mâinile moi și lipicioase în lumina veiozei. Exista un spațiu cât de mic între rezultate? Dacă fețe luminoase ale planetelor ar fi orbitat în alt fel dacă un altfel de maree ar fi mușcat malul în noaptea aceea – aceea ar fi fost membrana care VP - 186
să separe lumea în care făcusem sau nu făcusem ceva? Când am încercat să
dorm, legănarea interioară a violenței m-a făcut să deschid ochii. Și încă ceva, o mustrare pe fundal – chiar și atunci îmi era dor de ea.
•
Logica acelor crime era prea obscură pentru a fi dezvăluită, avea prea multe fațete, erau prea multe indicii false. Poliția nu avea decât cadavre, scenele împrăștiate ale morții ca niște fișe în dezordine. Fusese un atac la întâmplare?
Mitch fusese ținta? Sau Linda, Scotty, poate chiar Gwen? Mitch cunoștea atâția oameni, avea tot felul de dușmani și prieteni invidioși, ca oricare celebritate. S-a pomenit și numele lui Russell, de către Mitch și ceilalți, dar era unul dintre multe alte nume. Până să verifice polițiștii ferma într-un final, grupul abandonase deja casă, plecând cu autobuzul către locurile de campare de pe coastă și ascunzându-se în deșert.
N-am știut cât de mult s-a întârziat ancheta, cum s-a împotmolit poliția în lucruri fără importanță – precum brelocul de pe peluză care aparținea unei menajere, supravegherea fostului manager al lui Mitch. Moartea imprima semnificații forțate lucrurilor mărunte, lumina sa distorsionată transforma totul în dovezi. Eu știam ce se întâmplase, așa că mi se părea că trebuia să știe și poliția și așteptam ca Suzanne să fie arestată, așteptam ziua în care poliția să
vină după mine – pentru că-mi lăsasem sacul cu haine acolo. Pentru că
studentul acela la Berkeley, Tom, avea să facă legătura între crime și vorbele mârâite ale lui Suzanne despre Mitch și să sune la poliție. Frica mea era reală, dar nefondată – Tom nu-mi știa decât numele mic. Poate că vorbise totuși cu poliția, ca un cetățean corect, dar fără rezultat – erau copleșiți de telefoane și scrisori, tot felul de oameni își asumau responsabilitatea sau declarau că aveau informații secrete. Sacul meu era un sac obișnuit, nu avea niciun aspect definitoriu. Lucrurile dinăuntru: haine, o carte despre Cavalerul Verde. Crema mea de la Merle Norman. Lucrurile unui copil care se preface că e adult. Cu siguranță că fetele umblaseră înăuntru, aruncând cartea nefolositoare și păstrând hainele.
Spusesem multe minciuni, dar asta ocupa o tăcere mai mare. M-am gândit să-i spun lui Tamar. Să-i spun tatei. Însă pe urmă mi-o imaginam pe Suzanne, care își ronțăia o unghie și se uita brusc la mine. N-am spus nimănui nimic.
•
Nu e greu să-ți dai seama ce frică mi-a fost în urma crimelor. N-am fost singură mai deloc în săptămâna dinaintea plecării la internat, ținându-mă după
Tamar și tata din cameră în cameră, uitându-mă pe fereastră după autobuzul negru. Rămâneam trează toată noaptea, ca și cum veghea mea chinuită avea să
VP - 187
ne protejeze, ore întregi în care suportam o jertfă oferită unilateral. Mi se părea incredibil că tata și Tamar nu observau cât eram de palidă, cât de disperată
după compania lor. Se așteptau ca viața să meargă înainte. Trebuiau făcute anumite lucruri, iar eu mă amestecam în logistica lor odată cu amorțeala care se instalase cu ceea ce mă făcea Evie. Faptul că-mi plăceau dulciurile cu scorțișoară, ceea ce visam – totul se schimbase cu un eu nou, un copil schimbat care dădea din cap când i se vorbea, care spăla și usca vasele de la cină, cu mâinile înroșite în apa fierbinte.
Trebuia să-mi adun lucrurile din camera mea de acasă înainte de a pleca la internat. Mama îmi comandase uniforma de la Catalina – am găsit două fuste bleumarin și o bluză midi împăturite pe pat, materialul duhnea a detergent industrial, ca niște fețe de masă închiriate. Nu m-am deranjat să probez hainele, le-am înghesuit într-o valiză peste teniși. Nu știam ce altceva să împachetez, oricum nu părea important. Mă uitam prin cameră ca în transă. Toate lucrurile la care ținusem cândva – un jurnal de vinil, un medalion cu piatra zodiei, o carte cu desene în creion – păreau moarte și lipsite de valoare, golite de o forță care să le anime. Îmi era imposibil să-mi imaginez cărui fel de fată i-ar fi plăcut asemenea lucruri. Care să poarte medalioane la mână sau să scrie întâmplările de peste zi.
— Ai nevoie de o valiză mai mare? a spus mama din ușă, făcându-mă să
tresar.
Avea fața obosită și simțeam cât de mult fumase.
— Poți s-o iei pe cea roșie a mea, dacă vrei.
