Credeam că va observa schimbarea din mine, chiar dacă tata și Tamar nu o făcuseră. Obrajii de copil dispăruseră, trăsăturile mele deveniseră aspre. Dar nu a spus nimic.
— E în regulă, am spus.
Mama s-a oprit, uitându-se prin cameră. La valiza aproape goală.
— Îți vine uniforma? a întrebat.
Nici măcar nu o probasem, dar am dat din cap, hotărâtă să păstrez acceptarea tacită.
— Bine, bine.
Când a zâmbit, i-au tremurat buzele și m-am simțit brusc copleșită.
•
Puneam cărțile în dulap când am găsit două poze Polaroid neclare, ascunse sub un teanc de reviste vechi. Prezența subită a lui Suzanne în camera mea: zâmbetul ei fierbinte și sălbatic, umflătura sânilor. Puteam să invoc dezgustul față de ea, drogată cu Dexedrine și transpirând după efortul măcelului, lăsându-VP - 188
mă în același timp transportată și neputincioasă – iat-o pe Suzanne. Ar fi trebuit să scap de fotografie, imaginea era deja încărcată de aerul vinovat al dovezii.
Dar n-am putut. Am întors-o pe cealaltă parte, ascunzând-o într-o carte pe care nu aveam s-o mai citesc vreodată. În a doua fotografie se vedea ceafa cuiva care se întorcea cu spatele și m-am uitat mult timp ca să-mi dau seama că eram eu.
VP - 189
PARTEA A PATRA
Sasha, Julian și Zav au plecat devreme și am rămas singură. Casa arăta la fel ca întotdeauna. Doar patul din cealaltă cameră, cu cearșafurile mototolite și mirosind a sex, era semn că mai fusese cineva acolo. Aveam să spăl cearșafurile în mașina din garaj. Să le împăturesc și să le așez pe rafturile din dulap, să redau camerei vidul dinainte.
•
În după-amiaza aceea m-am plimbat pe nisipul rece, presărat cu bucățele de scoici sparte, cu găuri unde se ascundeau crabii. Îmi plăcea șuieratul vântului în urechi. Vântul alunga oamenii – elevele de liceu țipau când iubiții lor încercau să
țină pătura pe loc. Familiile renunțau în cele din urmă și se îndreptau spre mașini, cărând scaunele pliante, cadrul țepos al unui zmeu ieftin, gata stricat.
Purtam două pulovere, ceea ce mă făcea să mă simt protejată, încetinindu-mi mișcările. La interval de câțiva metri găseam alge uriașe, încolăcite și groase ca furtunul pompierilor. Ca voma unei specii extraterestre, venite, se pare, de pe altă lume. Era iarbă de mare, așa mi-a spus cineva. Nu părea mai puțin ciudată
doar pentru că știam asta.
Sasha de-abia îmi spusese la revedere. Se ascundea după Julian, cu fața oțelită împotriva milei mele. Știam că devenise absentă, gândurile îi fugiseră
deja către locul unde Julian era drăguț și bun, iar viața era distractivă sau, dacă
nu distractivă, măcar interesantă și nu era ăsta un lucru valoros, nu însemna asta ceva? Am încercat să-i zâmbesc, să-i trimit un mesaj pe un fir invizibil. Dar nu mă voise niciodată pe mine.
Ceața fusese mai deasă în Carmel, coborând peste campusul internatului ca un viscol. Clopotnița capelei, oceanul aflat în apropiere. Începusem școala în septembrie, așa cum trebuia să fac. Carmel era un loc demodat, iar colegele mele păreau mult mai tinere decât erau de fapt. Colega mea de cameră avea o colecție de pulovere de mohair aranjate pe culori. Pereții dormitoarelor îmblânzite de tapet, furișatul după ora stingerii. Magazinul Tuck, organizat de elevii mari, unde vindeau chipsuri, suc și bomboane, felul în care fetele se purtau ca și cum acesta era apogeul libertății și sofisticării, faptul că aveau voie să mănânce de la nouă la unsprezece și jumătate în weekend. În ciuda vorbăriei, a fanfaronadei și a lăzilor cu discuri, colegele mele păreau copilăroase, chiar și cele din New York. Uneori, atunci când ceața acoperea clopotnița, unele dintre ele nu se mai puteau orienta și se rătăceau.
VP - 190
În primele săptămâni mă uitam la fete cum strigau una la alta peste scuar, cu ghiozdanele în spate sau agățate de mâini. Parcă se mișcau prin sticlă, ca ticăloșii bine hrăniți și iubiți din romanele cu detectivi, care-și legau funde la codițe și purtau în weekend cămăși cu pătrățele. Scriau acasă și povesteau despre pisicuțele lor dragi și surorile mai mici pe care le adorau. Camerele comune erau domeniul papucilor de casă și al capoatelor, al fetelor care mâncau Charleston Chews din minifrigidere și se înghesuiau la televizor până
când păreau să absoarbă psihologic razele catodice. Iubitul cuiva a murit într-un accident de alpinism în Elveția: toate fetele s-au adunat în jurul ei, aprinse de tragedie. Manifestările lor dramatice de sprijin, alimentate de gelozie –
ghinionul era destul de rar ca să pară ceva încântător.
Îmi făceam griji că eram însemnată. Un val de teamă care era vizibil. Dar structura școlii – particularitățile, calitatea sa aproape municipală – părea să
străpungă ceața. Spre uimirea mea, mi-am făcut prietene. O fată de la cursul de poezie. Colega mea de cameră, Jessamine. Groaza mea le părea celorlalte un fel de aer rarefiat, izolarea mea fiind izolarea impusă de experiențe epuizante.
Jessamine venea dintr-un oraș de lângă Oregon unde se creșteau vite.
Fratele ei mai mare îi trimitea reviste cu benzi desenate unde supereroinele dădeau pe afară din costume și făceau sex cu caracatițe sau câini desenați. Le primea de la un prieten din Mexic, spunea Jessamine, iar ei îi plăcea violența caraghioasă și le citea cu capul răsturnat peste marginea patului.
— Asta e dementă, pufnea ea aruncându-mi revista.
Încercam să-mi ascund greața față de șuvoaiele de sânge și sânii greoi.
— Țin o dietă în care împart toată mâncarea cu alții, îmi explicase Jessamine dându-mi una dintre cutiile de Mallomars pe care le ținea în sertar. Înainte aruncam jumătate din ce aveam, dar a apărut o invazie de șoareci în cămine și n-am mai putut.
Îmi amintea de Connie, avea același fel timid de a-și trage cămașa de pe burtă. Connie, care era acum la liceul din Petaluma. Traversa treptele joase, mânca prânzul la mesele de picnic pline de așchii. Nu știam cum să mă mai gândesc la ea.
Jessamine era dornică să asculte poveștile mele de acasă, imaginându-și că
trăiam în umbra semnului Hollywood, într-o casă bogată și roz din California, cu un grădinar care mătura terenul de tenis. Nu conta că eram dintr-un oraș unde se făceau lactate și că-i spusesem asta: alte lucruri erau mai importante, așa cum fusese bunica. Presupunerile pe care le făcea Jessamine cu privire la sursa tăcerii mele la începutul anului, toate – m-am lăsat să pășesc în acel cadru. I-am vorbit despre un iubit, doar unul dintre mai mulți.
VP - 191
— Era celebru, i-am spus. Nu pot să spun despre cine e vorba. Dar am locuit cu el o vreme. Avea penisul purpuriu, i-am zis pufnind în râs, iar Jessamine râdea la rândul ei.
Îmi arunca o privire plină de gelozie și uimire. Probabil așa mă uitasem eu la Suzanne și cât de ușor era să mențin un șuvoi lejer de povești, o narațiune imaginară care împrumuta ce era mai frumos la fermă și-i dădea o formă nouă, ca la origami. O lume în care totul se întâmpla așa cum îmi dorisem eu.
