Suzanne nu a spus da, nu clar. Dar a încetinit suficient ca să-mi potrivesc pasul cu ea, un pas nou pentru mine, hotărât.
— Ar trebui să te schimbi, a zis Suzanne.
M-am uitat în jos, încercând să-mi dau seama ce o nemulțumea: bluza de bumbac sau fusta lungă.
— În haine închise la culoare, a spus ea.
14.
Drumul cu mașina a fost lung și incredibil, ca o boală prelungită. Guy era la volan, Helen și Donna lângă el. Suzanne stătea pe bancheta din spate, uitându-se pe geam, iar eu eram lângă ea. Noaptea se făcuse neagră și adâncă, mașina trecea pe sub felinarele stradale. Strălucirea lor gălbuie aluneca pe fața lui Suzanne, ceilalți aveau priviri apatice. Uneori mi se părea că nu coborâsem niciodată din mașină. Că o versiunea a mea a fost mereu acolo.
Russell a rămas la fermă în noaptea aceea. Ceea ce nici măcar nu mi s-a părut ciudat. Suzanne și ceilalți erau cunoscuții lui, lăsați liberi în lume – așa fusese întotdeauna. Guy era ca secundul lui la duel, Suzanne, Helen și Donna – lipsite de rezerve. Trebuia să meargă și Roos, dar nu a mers – mai târziu a declarat că a VP - 176
avut o presimțire rea și a rămas în urmă, dar nu știu dacă e adevărat. Oare a reținut-o Russell, simțind o virtute încăpățânată în ea care o putea trage înapoi în lumea reală? Roos și Nico, băiatul ei. Roos, care a devenit martorul principal împotriva celorlalți, urcând în boxa martorilor într-o rochie albă, cu părul pieptănat cu cărare pe mijloc.
Nu știu dacă Suzanne i-a spus lui Russell că mergeam și eu – nimeni nu a răspuns vreodată la întrebarea asta.
Radioul mașinii era pornit, difuzând coloana sonoră străină și comică a vieții altor oameni. Alți oameni care se pregăteau să doarmă, mame care aruncau la gunoi ultimele resturi din puiul de la cină. Helen trăncănea despre o balenă
eșuată în Pismo și ne întreba dacă ni se părea că era un semn că se apropia un mare cutremur? S-a pus în genunchi atunci, ca și cum ideea o încânta.
— Am fi nevoiți să mergem în deșert, a spus ea.
Nimeni nu mușca momeala: se făcuse liniște în mașină.
Donna a murmurat ceva, iar Helen a închis gura.
— Poți să deschizi geamul? a spus Suzanne.
— Mi-e frig, s-a tânguit Helen cu vocea de copil.
— Haide, a spus Suzanne lovind spatele scaunului. Mă topesc dracului.
Helen a coborât geamul și mașina s-a umplut de aer amestecat cu fum de eșapament. Mirosul sărat al oceanului aflat la doi pași.
Iar eu eram acolo, printre ei. Russell se schimbase, lucrurile stăteau prost, dar eram cu Suzanne. Prezența ei îmi îngrădea orice griji rătăcitoare. Asemenea copilului care crede că veghea mamei lângă pat poate alunga monștrii. Copilul care nu poate vedea că și mamei îi este frică. Mama care înțelege că nu poate face nimic ca să-l protejeze decât să-și ofere propriul trup slab la schimb.
•
Poate că o parte din mine știa încotro mergeau lucrurile, o strălucire scufundată în noroi: poate am simțit posibila traiectorie și totuși m-am lăsat dusă mai departe. Mai târziu în vara aceea, dar și în diverse momente din viața mea, am cernut tot ce-a fost în noaptea aceea, bâjbâind orbește.
Suzanne nu a spus decât că-i făceam o vizită lui Mitch. În cuvintele ei se simțea o cruzime pe care n-o mai auzisem, dar, chiar și așa, mintea mea nu a mers mai departe de atât: aveam să facem ce făcusem la casa Dutton. Aveam să
creăm un deranjament fizic ca să se sperie Mitch, măcar o clipă, ca să-și rearanjeze lumea. Bine, ura lui Suzanne față de el a stârnit-o pe a mea. Mitch, cu degetele lui groase și îndrăznețe, vorbăria șovăielnică și fără sens în timp ce ne privea din cap până-n picioare. Ca și cum cuvintele lui banale ne păcăleau, VP - 177
împiedicându-ne să remarcăm privirea lui abjectă. Voiam să se simtă slab. Urma să invadăm casa lui Mitch ca niște spirite amăgitoare de pe alt tărâm.
Pentru că asta simțeam, e adevărat. Aveam senzația că exista ceva care ne unea pe toți în mașină, o aromă răcoritoare a altor lumi pe pielea și părul nostru. Dar nu m-am gândit nici măcar o dată că lumea cealaltă avea să fie moartea. Nu am crezut cu adevărat până când buletinele de știri nu au surprins momentul dezolant. După care, desigur, prezența morții părea să acopere totul, ca o ceață inodoră care umplea mașina și se lovea de geamuri, o ceață pe care o inhalam și o expiram și care dădea formă fiecărei vorbe.
•
Nu ajunseserăm prea departe, poate la douăzeci de minute după plecare, iar Guy a intrat cu mașina în curbele strânse și întunecoase dintre dealuri, ieșind pe întinderile lungi și pustii ale șesurilor și prinzând viteză. Eucalipții pe lângă care treceam, răcoarea ceții dincolo de geamuri.
Atenția mea menținea totul într-o lumină aurie. Radioul, mișcarea trupurilor, profilul lui Suzanne. Mă gândeam că asta aveau ei tot timpul, rețeaua asta a prezenței reciproce ca un lucru prea apropiat pentru a-l identifica. Senzația că
erai menținut în iureșul ăsta frățesc, că îi aparțineai.
Suzanne a lăsat mâna pe locul dintre noi. Imaginea cunoscută mă stârnea, făcându-mă să-mi amintesc felul în care mă luase de mână în patul lui Mitch.
Suprafața pătată a unghiilor ei, aspre din cauza subnutriției.
Eram chinuită de o speranță prostească, crezând că voi rămâne pentru totdeauna în spațiul binecuvântat al atenției sale. Am încercat s-o iau de mână.
I-am atins ușor palma, de parcă încercam să-i dau un bilet. Suzanne a tresărit, scăpând dintr-o negură pe care nu am observat-o până nu s-a destrămat.
— Ce e? s-a răstit ea.
N-am mai reușit atunci să-mi ascund dorința. Suzanne văzuse probabil nevoia mea nestăpânită de dragoste. Probabil o măsurase, ca atunci când arunci o piatră în fântână, dar nu se aude niciun sunet la capăt. Ochii ei păreau plictisiți.
— Oprește mașina, a spus Suzanne.
Guy conducea mai departe.
— Trage pe dreapta, a zis Suzanne.
Guy s-a uitat la noi, apoi a oprit pe partea dreaptă a benzii.
— Ce s-a întâmplat, am întrebat eu, dar Suzanne m-a întrerupt.
