A ezitat, uitându-se spre casă și trăgându-se de cămașă.
— Dacă vrei, poți să te întorci acum cu mine. E o petrecere diseară, a spus el.
La Casa Internațională.
Puteam s-o și văd. Biscuiții Ritz, grupuri frumos aranjate, înghesuite printre castroanele cu gheață apoasă. Vorbind despre examene și comparând listele de lecturi. Am ridicat ușor din umeri, abia mișcându-mă. Părea să înțeleagă gestul în toată falsitatea lui.
VP - 171
— Poate ar trebui să-ți las numărul meu de telefon, a spus Tom. E telefonul din hol, dar poți să ceri să vorbești cu mine.
Auzeam hohotul aspru de râs al lui Suzanne plutind în aer.
— E-n regulă, am spus. Oricum, aici nu avem telefon.
— Nu sunt de treabă, a spus el privindu-mă în ochi.
Arăta ca un profesor de țară după botez, cu pantalonii uzi lipiți de picioare, cu privirea gravă.
— Ce știi tu? am spus eu simțind o fierbințeală alarmantă în obraji. Nici măcar nu le cunoști.
Tom a făcut un gest de lehamite cu mâinile.
— E o grămadă de gunoi, a spus el împroșcând, nu vezi?
Arăta către casa care stătea să cadă, către vegetația încâlcită ce o năpădea.
Toate mașinile abandonate, bidoanele de ulei și păturile pentru picnic lăsate în voia mucegaiului și a termitelor. Vedeam tot, dar nu pricepeam nimic: mă
înverșunasem deja împotriva lui și nu mai era nimic de spus.
•
Plecarea lui Tom le-a permis fetelor să se adâncească în natura lor fără să fie deranjate de privirile unui străin. Nu mai discutau pașnic și somnoros, nu mai erau perioade calme de tăcere.
— Unde-i prietenul tău special? a spus Suzanne. Vechiul tău amic?
Afectarea ei goală, piciorul care zvâcnea, deși fața îi era inexpresivă.
Am încercat să râd ca ele, dar nu știu de ce m-am neliniștit la gândul că Tom se întorcea la Berkeley. Avea dreptate în legătură cu mizeriile din curte, erau și mai multe acum, poate Nico chiar s-ar fi putut răni și atunci ce-am fi făcut? Am observat că toate slăbiseră, nu numai Donna, aveau părul uscat și ochii pustiiți și plictisiți. Când zâmbeau, vedeam limbile încărcate ca atunci când faci foamea.
Inconștient, îmi făceam multe speranțe în legătură cu întoarcerea lui Russell.
Voiam ca el să-mi potolească gândurile agitate.
— Nemiloaso! a strigat Russell când m-a văzut. Fugi întruna, a spus el, și ne frângi inima când ne lași în urmă.
Am încercat să mă conving, văzând fața cunoscută a lui Russell, că ferma era la fel, deși când m-a îmbrățișat am văzut ceva pe obrajii lui. Avea perciuni. Nu erau punctați, ca firele de păr, ci netezi. M-am uitat mai bine. Erau desenați cu un fel de cărbune sau dermatograf. Gândul m-a tulburat; perversitatea, fragilitatea înșelătoriei. Ca un băiat din Petaluma pe care-l știam și care fura machiaj din magazin ca să-și ascundă coșurile. Russell îmi masa gâtul, transmițându-mi un fior de energie. Nu-mi dădeam seama dacă era furios sau nu. Și cât de repede au redevenit atenți cei din grup când a sosit, întâmpinându-VP - 172
l ca niște rățuște zdrențăroase. Am încercat să o trag pe Suzanne deoparte, să o iau de braț cum făceam pe vremuri, dar ea doar a zâmbit, amețită și neatentă, și mi-a dat drumul la mână, hotărâtă să-l urmeze pe Russell.
* * *
Am aflat că Russell îl hărțuia pe Mitch în ultimele săptămâni. Apărea neanunțat la el acasă. Îl trimitea pe Guy să-i răstoarne tomberoanele, iar când Mitch ajungea acasă găsea peluza acoperită de cutii de cereale stâlcite și fâșii de hârtie, ambalaje din aluminiu cu resturi de mâncare. Îngrijitorul casei îl văzuse și pe Russell acolo, doar o dată – Scotty i-a spus lui Mitch că văzuse un tip care parcase la poartă și doar se uita, iar când Scotty i-a zis să plece, Russell a zâmbit și i-a spus că era fostul proprietar al casei. Russell apăruse și acasă la inginerul de sunet, încercând să obțină benzile de la sesiunea de înregistrări cu Mitch.
Acasă era soția acestuia. Mai târziu și-a amintit că o enervase soneria: bebelușul lor dormea în dormitorul din spate. Când a deschis ușa, l-a văzut pe Russell cu blugii lui Wrangler jerpeliți și zâmbetul pieziș.
Soțul ei îi povestise despre sesiunea de înregistrări, așa că știa cine era Russell, dar nu-i era teamă. Nu cu adevărat. La prima vedere nu era un bărbat înspăimântător, iar când i-a spus că soțul ei nu era acasă a ridicat doar din umeri.
— Aș putea să iau repede benzile, a zis el încercând să se uite dincolo de ea.
Intru și ies, foarte simplu.
Atunci, femeia a devenit neliniștită. S-a înfipt cu picioarele în papucii ei vechi de casă, auzind agitația copilului în spate.
— El păstrează lucrurile astea la studio, a spus ea și Russell a crezut-o.
Femeia și-a amintit apoi că a auzit un zgomot în curte mai târziu în noaptea aceea, un foșnet în tufișuri, dar când s-a uitat pe fereastră nu a văzut nimic decât aleea pietruită și firele de iarbă luminate de lună.
•
Prima mea noapte înapoi nu a semănat deloc cu cele dinainte. Nopțile fuseseră cândva aprinse de o dulceață juvenilă pe fețele noastre – mângâiam câinele care căuta puțină iubire, îl scărpinam ușor după urechi, mâna mea imprimând un ritm vesel. Și fuseseră și nopți ciudate, când luam toți LSD sau Russell trebuia să înfrunte un motociclist beat, amețindu-l cu logica lui răsucită.
Dar nu-mi fusese niciodată frică. Noaptea asta era altfel, lângă cercul din pietre în care abia pâlpâia focul. Nimeni nu a băgat de seamă când s-au stins flăcările, toată energia lor se îndrepta spre Russell, care se mișca asemenea unui elastic gata să pocnească.
— Bucata asta, a spus Russell.
VP - 173
