Tom nu era sigur de ce era amuzant ceea ce spunea, dar clipea ca și cum era dispus să învețe. Suzanne ciupea un fir de iarbă, stând într-un șezlong vechi adus din casă. Mă tot uitam după Russell, dar nu-l vedeam nicăieri.
— A plecat puțin în oraș, a zis Suzanne.
Ne-am întors amândouă când am auzit un scârțâit: era doar Donna, încercând să stea în mâini pe verandă, dând din picioare. Dăduse peste berea lui Tom, deși el era cel care se scuza, uitându-se în jur și sperând să găsească un mop.
— Iisuse, a zis Suzanne. Relaxează-te!
Și-a șters mâinile asudate de rochie, avea ochii puțin neclari –
metamfetamina o făcea țeapănă ca o pisică de porțelan. Fetele de liceu o foloseau ca să rămână slabe, dar eu nu luasem niciodată: mi se părea că nu se potrivește cu euforia blândă pe care o asociam cu ferma. O făcea pe Suzanne mai dificil de abordat decât de obicei, o schimbare pe care nu voiam s-o recunosc nici în sinea mea. Am presupus că era doar furioasă. Privirea nu i se fixa, oprindu-se undeva la margine.
Vorbeam cum făceam întotdeauna, plimbând din mână în mână un joint care l-a făcut pe Tom să tușească, dar în același timp observam și alte lucruri cu o ușoară senzație de neliniște – la fermă erau mai puțini oameni decât înainte, iar străinii nu se plimbau cu farfurii goale, întrebând când era gata cina. Dându-și părul pe spate și vorbind despre drumul lung cu mașina înapoi la LA. Nu o vedeam nicăieri nici pe Caroline.
— Era ciudată, a spus Suzanne când am întrebat de Caroline. De parcă vedeai înăuntrul ei prin piele. S-a dus acasă. Au venit unii și au luat-o.
— Părinții ei?
Ideea mi se părea ridicolă, că vreunul de la fermă avea părinți.
— E în regulă, a spus Suzanne. O dubiță pleca spre nord, cred că la Mendocino sau în altă parte. Îi știa de undeva.
Am încercat să mi-o imaginez pe Caroline înapoi acasă la părinții ei, oriunde ar fi fost. N-am insistat mai mult, Caroline era în altă parte și în siguranță.
VP - 168
Vedeam că Tom nu era în largul lui. Eram sigură că era obișnuit cu studente cu slujbe part-time, cu legitimații la bibliotecă și vârfuri înspicate. Helen, Donna și Suzanne erau naturale, răspândeau un miros acru care m-a lovit și pe mine, întoarsă după două săptămâni cu instalații sanitare miraculoase, în apropiere de Tamar, care se îngrijea obsesiv și avea o perie specială de nailon pe care o folosea numai la unghiile de la mâini. Nu voiam să observ agitația lui Tom, umbra unei retrageri ori de câte ori Donna i se adresa direct.
— Și ce se mai aude de album? am întrebat eu tare.
Mă așteptam ca invocarea încurajatoare a succesului să întărească
încrederea lui Tom. Pentru că eram totuși la fermă și tot ce spusesem era adevărat – trebuia doar să-și dea voie să accepte. Dar Suzanne mi-a aruncat o privire ciudată. Celelalte o priveau, așteptând ca ea să dea tonul. Pentru că nu mersese bine, ăsta era sensul privirii ei.
— Mitch e un nenorocit de trădător, a spus ea.
Eram prea șocată să accept tonul grav al urii lui Suzanne: cum era posibil ca Russell să nu primească un contract? Cum putea Mitch să nu vadă asta la el, aura electricității lui stranii, aerul care murmura în jurul lui? Oare era specifică
doar acestui loc puterea pe care o avea Russell? Dar furia vulgară a lui Suzanne m-a tras și pe mine înapoi.
— Mitch s-a speriat, cine știe de ce. A mințit. Oamenii ăștia, a zis Suzanne.
Niște drogați nenorociți.
— Nu poți să-ți bați joc de Russell, a spus Donna dând din cap. Să spui una și apoi să te răzgândești. Mitch nu știe cum e Russell. Russell nu are nevoie nici să
ridice un deget.
Russell o plesnise pe Helen atunci ca și cum nu era nimic deosebit. Toate ajustările deloc confortabile pe care am fost nevoită să le fac, mijind ochii minții ca să văd lucrurile diferit.
— Dar Mitch s-ar putea răzgândi, nu? am întrebat.
Când m-am uitat la Tom, nu era atent, privea către verandă.
Suzanne a ridicat din umeri.
— Nu știu. I-a spus lui Russell să nu-l mai sune.
A pufnit pe nas.
— Dă-l dracului! Să dispară așa, ca și cum n-a făcut nicio promisiune.
Mă gândeam la Mitch. Dorința lui, care în noaptea aceea l-a făcut brutal și nepăsător când m-am cutremurat cu părul prins sub brațul lui. Privirea lui încețoșată care ne făcea neclare, trupurile noastre fiind doar un simbol al trupurilor.
— Dar e-n regulă, a spus Suzanne forțându-se să zâmbească. Nu e…
VP - 169
A întrerupt-o uimirea bruscă a lui Tom, care s-a ridicat în picioare. A rupt-o la fugă de pe verandă în direcția piscinei. Striga ceva ce nu înțelegeam. Cămașa îi ieșise din pantaloni, strigătul lui era vulnerabil și neîngrădit.
— Care-i problema lui? a zis Suzanne, dar nu știam, mă înroșisem de rușine disperată care se transformase în frică: Tom striga încă, în timp ce cobora treptele piscinei.
— Copilul, a zis el, băiatul!
Nico: am văzut silueta liniștită a corpului din apă, cu plămânii micuți uzi și plini. Veranda părea că se înclină. Până când am ajuns noi lângă piscină, Tom scotea deja copilul din apa puturoasă, am văzut repede că era în regulă. Totul era bine. Nico s-a așezat pe iarbă ud leoarcă, având întipărită pe chip o expresie jalnică. Își ducea pumnii la ochi, împingându-l pe Tom deoparte. Plângea mai degrabă din cauza lui Tom decât de altceva, străinul care strigase la el, care-l scosese din piscină când se distra.
— Ce crezi că faci? i-a spus Donna lui Tom.
Îl bătea cu palma pe cap pe Nico așa cum ai face cu un câine.
