— Nici măcar nu ai suc de portocale, a spus el cu o umbră de durere în glas.
•
Prima dată m-a luat un cuplu de tineri. Fata avea părul de culoarea untului, purta o bluză înnodată pe talie și se tot întorcea la mine să-mi ofere un zâmbet și fistic dintr-o pungă, îl săruta pe băiat și-i vedeam limba.
VP - 161
Nu mai făcusem autostopul până atunci. Mă neliniștea faptul că trebuia să
fiu ceea ce așteptau oamenii de la o fată cu părul lung – nu știam cât de înverșunată trebuia să mă arăt față de război, cum să vorbesc despre elevii care aruncau cărămizi în polițiști sau care preluau controlul avioanelor de pasageri, cerând să fie transportați în Cuba. Întotdeauna fusesem pe dinafară, ca și cum priveam un film despre ceea ce ar fi trebuit să fie viața mea. Dar era diferit acum când mă îndreptam spre fermă.
Îmi tot imaginam momentul când tata și Tamar, odată întorși de la birou, aveau să-și dea seama că plecasem. Aveau să înțeleagă treptat, probabil că
Tamar avea să ajungă la concluzia asta mai repede decât tata. Apartamentul gol, nicio urmă a lucrurilor mele. Poate tata avea s-o sune pe mama, dar ce puteau face oricare din ei? Ce pedeapsă puteau să-mi mai dea? Nu știau unde plecasem. Ieșisem din raza lor vizuală. Chiar și îngrijorarea lor era interesantă în felul ei: avea să existe un moment în care să se întrebe de ce plecasem, o senzație mocirloasă de vinovăție avea să iasă la suprafață, iar ei urmau să o resimtă din plin, chiar dacă numai preț de o clipă.
Cei doi m-au dus până la Woodside. Am așteptat multă vreme în parcarea de la Cal-mart până când m-a luat un om cu un Chevrolet gălăgios care mergea la Berkeley să ducă o piesă de motocicletă. De câte ori trecea peste o groapă, se zdruncina torpedoul lipit cu bandă adezivă. Copacii zdrențuiți apăreau dincolo de geam, scăldați în soare, dincolo de care se vedea întinderea violetă a golfului. Îmi țineam geanta în poală. Îl chema Claude și părea să-i fie rușine de felul în care numele nu i se potrivea cu înfățișarea.
— Mamei mele îi plăcea actorul acela francez, mormăia el.
Claude umbla demonstrativ în portofel, arătându-mi poze cu fiica lui. Era o fată dolofană, cu baza nasului rozalie. Avea cârlionți demodați ca niște cârnați.
Claude părea să-mi simtă mila, așa că a strâns deodată portofelul.
— Niciuna din voi nu ar trebui să facă așa ceva, a spus el.
A clătinat din cap și am văzut că îi apăruse pe față îngrijorarea pentru mine, o recunoaștere, credeam eu, a curajului meu. Deși ar fi trebuit să-mi dau seama că atunci când bărbații te avertizează să ai grijă, de multe ori te avertizează
împotriva filmului întunecat care se desfășoară în mintea lor. Visurile lor violente cu ochii deschiși îi făceau să exclame vinovați că trebuia „să ajungi în siguranță acasă”.
— Vezi, aș vrea să fi fost și eu ca tine, a spus Claude. Liber și relaxat. Să
călătoresc. Întotdeauna am avut o slujbă.
VP - 162
S-a uitat la mine înainte de a privi din nou la drum. Prima senzație de disconfort – mă pricepeam să descifrez anumite expresii masculine ale dorinței.
Dregându-și glasul, analizându-mă din priviri.
— Niciunul din voi nu muncește, nu-i așa? a întrebat el.
Probabil mă tachina, dar nu eram sigură. Exista o amărăciune în vocea lui, o înțepătură a unui resentiment autentic. Poate ar fi trebuit să mă tem de el. Era un bărbat mai în vârstă care vedea că sunt singură, care simțea că-i eram datoare cu ceva, cel mai rău lucru pe care-l putea simți un bărbat. Dar nu mi-era teamă. Mă simțeam protejată, cuprinsă de o bucurie hilară și intangibilă. Mă
întorceam la fermă. Aveam s-o văd pe Suzanne. Claude de-abia dacă mi se părea adevărat: un clovn de hârtie, inofensiv și caraghios.
* * *
— E bine aici? a spus Claude.
Oprise lângă un campus din Berkeley, unde turnul cu ceas și casele cu intrări separate umpleau dealurile din spate. A oprit motorul. Simțeam căldura de afară, zumzăitul apropiat al traficului.
— Mersi, am spus adunându-mi poșeta și sacul.
— Stai puțin, a zis el când am încercat să deschid portiera. Rămâi cu mine o secundă, OK?
Am oftat, dar m-am sprijinit de banchetă. Vedeam dealurile uscate din Berkeley și mi-am amintit mirată de perioada aceea scurtă din iarnă când dealurile erau verzi, bogate și ude. Pe atunci nici nu o cunoșteam pe Suzanne. Îl simțeam pe Claude privindu-mă pieziș.
— Ascultă…
Claude se scărpina pe gât.
— … dacă ai nevoie de niște bani…
— N-am nevoie de bani.
Nu-mi era frică, am ridicat din umeri în semn de adio și am deschis portiera.
— Mersi din nou, am spus. Pentru drum.
— Stai, a zis el apucând-mă de încheietură.
— Du-te dracului, am spus trăgându-mi mâna din strânsoarea lui cu o vâlvătaie neobișnuită în glas.
Înainte să trântesc portiera, am văzut figura slabă și bolborosind a lui Claude.
M-am îndepărtat răsuflând greu. Aproape râdeam. Trotuarul radia căldură, pulsul razelor abrupte de soare. Interacțiunea mă înviorase, ca și cum aveam deodată mai mult loc în lume.
— Târfa, a strigat Claude, dar nu m-am întors să mă uit.
