spoream numărul, toate șmecheriile vechi. Un admirator frumușel care să ridice glasul alături de noi și să contribuie la mâncare. Dar voiam să extind și altceva: tăcerea plăcută din mașină, căldura sufocantă care ridica vapori din tapițeria de piele. Imaginea mea strâmbă în oglinda retrovizoare, nu vedeam decât păr și VP - 165
pielea pistruiată de pe umăr. Aveam forma unei fete. Mașina a traversat podul, trecând de vălul puturos al gropii de gunoi. Vedeam în depărtare o autostradă
străjuită de apă și terenurile mocirloase înainte de panta văii, ferma fiind ascunsă între dealuri.
•
Ferma pe care o știam deja nu mai exista. Sfârșitul venise: fiecare interacțiune era propria elegie. Dar pe mine mă mâna o inerție prea optimistă
ca să observ. Saltul pe care l-am simțit în mine când mașina lui Tom a luat-o pe aleea spre fermă: trecuseră două săptămâni, nu prea mult timp, dar întoarcerea a fost copleșitoare. Și doar atunci când am văzut totul la locul știut, încă viu, straniu și ca într-un vis, am înțeles că mă temusem să nu dispară. Lucrurile pe care le iubeam, casa miraculoasă, ca aceea din Pe aripile vântului, mi-am dat seama văzând-o din nou. Dreptunghiul nămolos al piscinei pe jumătate pline, cu forfota algelor și cimentul vizibil: totul putea redeveni al meu.
Când eu și Tom ne-am îndepărtat de mașină, am simțit o ezitare, observând că blugii lui erau prea curați. Poate că fetele aveau să-l tachineze, poate fusese o idee proastă să-l invit. Mi-am spus că va fi bine. L-am privit analizând priveliștea – mi s-a părut că avea o expresie impresionată, deși probabil observa dărăpănarea, scheletele mașinilor. Resturile sfărâmicioase ale unei broaște moarte, plutind pe suprafața piscinei. Dar acestea erau detalii care nu mi se mai păreau importante, ca bubele de pe picioarele lui Nico de care se lipeau pietricele. Ochii mei erau deja obișnuiți cu descompunerea, așa că aveam impresia că intrasem din nou în cercul de lumină.
13.
Donna s-a oprit când ne-a văzut. Avea un vraf de rufe în brațe care miroseau a aerul prăfos.
— Probleme, a strigat ea.
„Probleme”, un cuvânt dintr-o lume de mult uitată.
— Femeia aceea te-a înhățat, nu? a zis ea. Omule! Nasol!
Avea cercuri vineții sub ochi, trăsăturile îi erau scobite, deși detaliile erau estompate de aerul familiar. Părea destul de bucuroasă să mă vadă, dar când l-am prezentat pe Tom mi-a aruncat o privire scurtă.
— M-a adus cu mașina, am spus eu încercând să ajut.
Donna a zâmbit nesigur și a ridicat rufele și mai sus.
— E în regulă că am venit? mi-a șoptit Tom, de parcă cu aveam vreo putere.
VP - 166
La fermă erau mereu bine primiți vizitatorii, care treceau printr-un filtru glumeț de atenție și nu-mi imaginam de ce s-ar fi schimbat lucrurile.
— Da, am zis întorcându-mă spre Donna. Nu-i așa?
— Ei bine, a zis Donna. Nu știu. Ar trebui să vorbești cu Suzanne. Sau cu Guy.
Da.
A chicotit indiferentă. Se purta ciudat, deși pentru mine era stilul ei obișnuit
– aveam chiar un soi de afecțiune pentru asta. O mișcare în iarbă i-a atras atenția: o șopârlă care se furișa căutând umbră.
— Russell a văzut o pumă acum câteva zile, a spus ea fără să se adreseze cuiva anume.
A făcut ochii mari.
— Tare, nu?
•
— Uite cine s-a întors, a spus Suzanne cu o umbră de mânie în salut.
Ca și cum plecasem într-o mică vacanță.
— Am crezut c-ai uitat cum să ajungi aici.
Deși o văzuse pe doamna Dutton oprindu-mă, se uita întruna la Tom, ca și cum el era motivul pentru care plecasem. Bietul Tom, care se plimba prin curtea plină de iarbă cu mișcările ezitante ale vizitatorilor la muzeu. Strâmba din nas la mirosul de animale, la cel al haznalei prea pline. Suzanne avea pe față aceeași confuzie distantă ca și Donna: nu mai puteau concepe o lume în care să fii pedepsit. Brusc, m-am simțit vinovată pentru serile petrecute cu Tamar, pentru după-amiezile când nici nu m-am gândit la Suzanne. Am încercat să descriu apartamentul tatei mai rău decât era, ca și cum fusesem supravegheată în fiecare clipă și suportasem nesfârșite pedepse.
— Iisuse, a pufnit Suzanne. Ce iad!
•
Umbra fermei se întindea pe iarbă ca o cameră ciudată în aer liber, iar noi stăteam în umbra asta binecuvântată, cu un roi de țânțari zburând în lumina subțire a după-amiezii. Aerul sclipea de un luciu carnavalesc – trupurile familiare ale fetelor care se împingeau în mine, făcându-mă să revin la mine însămi. Străfulgerările metalice printre copaci – Guy împingea o mașină în spatele fermei, ecouri de strigăte dispărând. Formele amețite ale copiilor care alergau în jurul unei rețele de băltoace puțin adânci: cineva uitase să oprească
furtunul. Helen se înfășurase cu o pătură, trasă până la bărbie ca un guler de lână, iar Donna tot încerca să i-o fure și să dezvăluie trupul bronzat de regină a balului de dedesubt, hematomul de pe coapsa lui Helen. Eram conștientă că
Tom stătea stânjenit pe pământ, dar eram mai ales bucuroasă că trupul familiar VP - 167
al lui Suzanne era lângă mine. Vorbea repede, cu fața asudată. Rochia ei era murdară, dar ochii îi străluceau.
Mi-am dat seama că tata și Tamar nici nu ajunseseră acasă și cât de ciudat era să fiu deja înapoi la fermă când ei nici nu știau că plecasem. Nico mergea pe o tricicletă prea mică pentru el, ruginită și zdrăngănind când pedala prea tare.
— Simpatic puștiul, a spus Tom.
Donna și Helen au râs.
