Nici măcar nu aveai nevoie de o tragedie. Decizia de a mă întoarce la fermă nu a fost dificilă. Cealaltă casă nu mai era o opțiune, fiindcă exista posibilitatea ridicolă ca mama să mă târască la o secție de poliție. Și ce era acasă la tata?
Tamar și felul în care insista pe alianța mea tinerească. Budinca aceea cu ciocolată după cină, rece din frigider, de parcă era porția noastră zilnică de plăcere.
Poate că înainte de fermă viața aceea mi-ar fi fost de ajuns.
Dar ferma mi-a dovedit că puteai trăi la o intensitate mai rară. Că puteai să
depășești aceste slăbiciuni omenești și să ajungi la o iubire mai mare. Credeam în felul meu adolescentin în corectitudinea și superioritatea absolută a iubirii mele. Sentimentele mele formau o definiție. O asemenea iubire era ceva ce tata și Tamar nu puteau niciodată să înțeleagă, așadar era normal să plec.
•
În timp ce eu mă uitam toată ziua la televizor în întunericul înăbușit și fierbinte al apartamentului tatei, la fermă lucrurile mergeau prost. Deși abia mai târziu mi-am dat seama cât de prost. Problema era contractul pentru album –
nu avea să se semneze, iar Russell nu putea accepta așa ceva. Avea mâinile legate, așa îi spusese Mitch lui Russell; nu putea forța casa de discuri să se răzgândească. Mitch era un muzician de succes, un chitarist talentat, dar nu avea asemenea putere.
Era adevărat – din acest motiv, noaptea mea cu Mitch părea jalnică, un zbârnâit de roată în gol. Dar Russell nu l-a crezut pe Mitch sau, pur și simplu, nu VP - 159
mai conta. Mitch a devenit gazda convenabilă a unei boli universale.
Discursurile în pas alert creșteau în lungime și frecvență, Russell dădea vina pe Mitch, acel Iuda prea bine hrănit. Armele de calibru 22 schimbate pe Buntlines, nebunia trădării pe care Russell o stârnea în ceilalți. Russell nici nu se mai deranja să-și ascundă furia. Guy aducea metamfetamină, el și Suzanne fugeau mereu în camera pompei și se întorceau cu ochii negri ca niște mure. Exercițiile de tragere între copaci. Ferma nu făcuse niciodată parte din lumea mai mare, dar devenise mai izolată. Nu erau ziare, televizoare, radio. Russell a început să
alunge vizitatorii și să-l trimită pe Guy cu fetele de câte ori scormoneau prin gunoaie. O carapace se întărea în jurul locului.
Mi-o imaginam pe Suzanne trezindu-se în diminețile acelea fără să-și dea seama că zilele treceau. Problema cu mâncarea se agrava, totul era pătat de un început de descompunere. Nu mâncau prea multe proteine, creierul lor funcționa numai pe bază de carbohidrați și câte un sandvici cu unt de arahide.
Metamfetamina care o golea pe Suzanne de sentimente – probabil se mișca prin electricitatea filtrată a propriei amorțeli așa cum te miști în adâncul oceanului.
Mai târziu, tuturor avea să li se pară incredibil că oricine fusese implicat în activitățile de la fermă putea să se complacă în situația aceea. O situație care era, evident, gravă. Dar Suzanne nu avea nimic altceva: își dedicase viața în întregime lui Russell, iar aceasta devenise deja ceva ce el putea ține în mână, întorcând-o de pe o parte pe alta, verificându-i greutatea. Suzanne și celelalte fete încetaseră să mai emită anumite judecăți, iar mușchiul nefolosit al orgoliului lor devenise leneș și inutil. Trecuse atâta timp de când nu mai trăiseră
într-o lume unde exista bine și rău într-un mod real. Orice instincte ar fi avut –
împunsătura slabă în stomac, momentul scurt de îngrijorare – deveniseră de-abia auzite. Dacă fuseseră vreodată detectabile instinctele acelea.
Nu aveau cum să ajungă prea departe – știam că simplul fapt că erai fată în lumea asta îți bloca abilitatea de-a crede în tine însăți. Sentimentele nu prezentau nicio garanție, ca bălmăjelile descifrate de pe o placă Ouija. Vizitele pe care le făceam în copilărie medicului de familie erau niște evenimente stresante din cauza asta. Îmi punea întrebări blânde: Cum mă simțeam? Cum aș
descrie durerea? Era mai ascuțită sau mai slabă? Mă uitam la el disperată.
Trebuia să mi se spună, acela era scopul mersului la doctor. Să fac o analiză, să
trec printr-un aparat care să verifice ce aveam înăuntru cu o precizie radiată și să-mi spună care era adevărul.
Sigur că fetele n-au plecat de la fermă: sunt multe lucruri pe care poți să le înduri. Când aveam nouă ani, mi-am rupt încheietura mâinii căzând din leagăn.
VP - 160
Pocnitura șocantă, durerea care m-a făcut să leșin. Deși încheietura mi se umfla din cauza sângelui blocat înăuntru, insistam că sunt în regulă, că nu aveam nimic, iar părinții m-au crezut până când doctorul le-a arătat radiografia unde se vedeau oasele rupte.
12.
De îndată ce mi-am pregătit sacul cu haine, camera de oaspeți arăta deja ca și cum nu stătuse nimeni acolo – absența mea a fost absorbită rapid, poate că
acesta era scopul acestui fel de camere. M-am gândit că tata și Tamar plecaseră
deja la serviciu, dar când am intrat în living tata s-a mișcat pe canapea.
— Tamar cumpără suc de portocale sau alte prostii, a spus el.
Am stat împreună și ne-am uitat la televizor. Tamar a fost plecată multă
vreme. Tata își tot freca obrazul proaspăt ras, iar fața lui arăta aproape crudă.
Reclamele mă făceau să mă simt prost cu sentimentul acela strident, parcă își băteau joc de tăcerea noastră stânjenitoare. Felul agitat în care tata măsura liniștea. Cu o lună în urmă, aș fi fost încărcată de așteptări, îmi cercetam viața în căutarea unei frânturi de experiență pe care să i-o arăt. Dar nu mai eram în stare de asemenea efort. Tata era mai aproape de mine ca niciodată și, în același timp, mai distant – era doar un bărbat sensibil la mâncare picantă și care testa piețele străine. Se chinuia să învețe franceza.
S-a ridicat când a auzit-o pe Tamar vârând cheia în broască.
— Trebuia să plecăm acum jumătate de oră, a spus el.
Tamar s-a uitat la mine și și-a reașezat poșeta pe umăr.
— Scuze.
I-a zâmbit scurt.
— Știai când trebuie să plecăm, a zis el.
— Mi-am cerut scuze.
Pentru o clipă a părut cu adevărat că-i pare rău. Pe urmă însă, ochii i s-au îndreptat către televizorul încă pornit și, cu toate că a încercat să fie atentă, mi-am dat seama că tata a observat.
