lumea în care se mișca părea ca un televizor: limitată, directă și banală, cu notițe și structuri ale normalității. Micul dejun, prânzul și cina. Nu exista un gol înspăimântător între viața pe care o ducea și felul în care se gândea la viața aceea, o prăpastie întunecată pe care o simțeam uneori în Suzanne și poate chiar și în mine. Niciuna din noi nu putea participa pe deplin la zilele noastre, deși Suzanne avea să participe mai târziu într-un fel pe care nu-l mai putea lua înapoi. Vreau să spun că nu credeam cu adevărat că era de ajuns ceea ce ni se oferea, iar Tamar părea să accepte lumea cu bucurie, ca pe un scop final. Nu plănuia să schimbe ceva – rearanja, pur și simplu, aceleași cantități cunoscute, aducând o nouă ordine de parcă viața era o așezare extinsă a locurilor pe scaune.
•
Tamar pregătea cina în timp ce-l așteptam pe tata. Părea mai tânără decât de obicei – își spălase fața cu o soluție despre care-mi explicase că avea adevărate proteine din lapte ca să prevină apariția ridurilor. Părul ud îi umbrea umerii tricoului mare pe care-l purta, împreună cu pantaloni scurți cu dantelă
pe margini. Locul ei era undeva într-o cameră obscură, mâncând popcorn și bând bere.
— Îmi dai un castron?
I-am dat, iar Tamar a pus deoparte o porție de linte.
— Fără condimente.
A dat ochii peste cap.
— Pentru cei cu stomacul sensibil.
Mi-a revenit o amintire amară despre cum proceda mama: mici consolări, mici ajustări, făcând lumea să se potrivească dorințelor tatei. Cumpărându-i zece perechi de șosete identice ca să nu le desperecheze.
— Uneori e ca un copil, știi? a zis Tamar luând cu degetele un praf de turmeric. L-am lăsat singur un weekend și nu am găsit nimic de mâncare când m-am întors, doar o ceapă și carne de vită uscată. Ar muri dacă ar trebui să-și poarte singur de grijă.
S-a uitat la mine.
— Dar poate n-ar trebui să-ți povestesc asta, nu?
Tamar nu era răutăcioasă, dar m-a mirat… ușurința cu care îl demonta pe tata. Nu-mi dăduse prin cap până atunci cu adevărat că putea fi distractiv, cineva care făcea greșeli sau care se purta ca un copil, care se împleticește neputincios prin lume în căutarea unei direcții.
Nu s-a întâmplat nimic groaznic între mine și tata. Nici măcar un moment de care să-mi amintesc, nicio ceartă cu țipete sau uși trântite. Era doar o impresie VP - 157
pe care o aveam, o senzație care a pătruns în toate până când a devenit evident că era doar un bărbat normal. Ca oricare altul. Că își făcea griji pentru ce credeau alții despre el, aruncând o privire în oglinda de lângă ușă. Că încerca încă să învețe franceza de pe o casetă și-l auzeam repetând cuvinte în șoaptă.
Felul în care burta, mai mare decât mi-o aminteam, i se vedea prin spațiul dintre nasturii de la cămașă. Arăta segmente de piele roz ca a unui nou-născut.
— Și-l iubesc pe tatăl tău, a spus Tamar.
Cuvintele erau alese cu grijă, ca și cum știa că erau puse la păstrare.
— Îl iubesc. M-a invitat la cină de șase ori până am acceptat, dar s-a purtat atât de frumos! De parcă știa înaintea mea că o să spun da.
Părea că-și dă seama ce spune – amândouă ne gândeam la asta. Tata era atunci încă acasă. Dormea în pat cu mama. Tamar a tresărit, așteptând să spun și eu același lucru, dar nu reușeam să găsesc furie în mine. Asta era ciudat – nu-l uram pe tata. Își dorise ceva. Așa cum o doream eu pe Suzanne. Sau cum mama îl dorea pe Frank. Îți doreai lucruri și nu te puteai abține, pentru că era doar viața ta, te trezeai numai tu cu tine și cum puteai să-ți spui că era greșit ceea ce voiai?
•
Eu și Tamar stăteam întinse pe covor cu genunchii îndoiți și capul îndreptat spre pick-up. Gura încă mă înțepa de la aciditatea sucului de portocale pentru care mersesem patru cvartale ca să-l cumpărăm de la o tarabă. Călcâiele de lemn ale sandalelor bocăneau pe asfalt, Tamar ciripea veselă în întunericul cald de vară.
Tata a intrat și a zâmbit, dar îmi dădeam seama că-l enerva muzica, felul în care sălta dinadins.
— Poți s-o dai mai încet? a întrebat el.
— Haide, a spus Tamar. Nu-i așa de tare!
— Da, am spus și eu, încântată de ciudățenia de a avea un aliat.
— Vezi? a spus Tamar. Ascult-o pe fiica ta.
A întins mâna fără să se uite ca să mă bată pe umăr. Tata a plecat fără să
spună nimic, apoi s-a întors după un minut și a ridicat acul de pe disc, cufundând camera în liniște.
— Hei! a spus Tamar ridicându-se, dar el pleca deja și am auzit apa de la duș.
Du-te dracului, a mormăit Tamar.
S-a ridicat cu amprenta covorului pe spatele picioarelor. S-a uitat la mine.
— Scuze, a spus ea indiferentă.
VP - 158
Am auzit-o vorbind încet în bucătărie. Era la telefon și m-am uitat cum vâra degetul în inelele firului, iar și iar. Tamar râdea, acoperindu-și gura și apropiind receptorul de față. Aveam senzația deloc confortabilă că râdea de tata.
Nu știu când am înțeles că Tamar urma să-l părăsească. Nu chiar atunci, dar în curând. Era deja cu gândul în altă parte, visând la o viață mult mai interesantă, una în care eu și tata eram doar personaje secundare ale unei anecdote. O deviere de la o călătorie mai mare, mai cuvenită. Redecorarea propriei sale povești. Și cu cine avea să rămână tata atunci, pentru cine să facă
bani, cui să-i aducă acasă desert? Mi-l imaginam după o zi lungă la serviciu, deschizând ușa și găsind un apartament gol. Cum camerele aveau să arate la fel cum le lăsase, nederanjate de prezența altcuiva. Și cum avea să fie un moment, înainte de a aprinde lumina, în care își imagina o altă viață dezvăluită de întuneric, ceva în afară de marginile singuratice ale canapelei, cu pernele care păstrau încă forma corpului său adormit.
•
Mulți tineri fugeau de acasă: pe atunci puteai s-o faci pentru că te plictiseai.
