Julian a ridicat din umeri.
— Nu așa am auzit.
— Doar nu crezi așa ceva!
Dar nu vedeam nicio scăpare pe fețele lor.
— Sasha a spus că așa i-ai zis, a continuat Julian. Ca și cum ai fi putut și tu s-o faci.
Am respirat adânc. Trădarea jalnică: Sasha îi relatase lui Julian tot ce-i povestisem.
— Așadar, arată-ne, a spus Zav întorcându-se la Sasha.
Deja devenisem din nou invizibilă.
— Arată-ne celebrii tăi sâni.
— Nu ești obligată, i-am spus eu.
Sasha s-a uitat spre mine.
— Nu-i mare chestie, a spus ea, cu vocea încărcată de dispreț evident, înfumurat.
Și-a tras decolteul de la piept și s-a uitat gânditoare în jos.
— Vezi? a spus Julian zâmbindu-mi dur. Ascult-o pe Sasha!
•
Mă dusesem la un recital al lui Julian când eu și Dan eram încă apropiați.
Cred că Julian avea vreo nouă ani. Cânta bine la violoncel din câte îmi VP - 150
aminteam, cu brațele micuțe făcându-și treaba de adult cu tristețe. Avea nările murdare de muci, ținând instrumentul într-un echilibru delicat. Nu părea posibil ca băiatul care scosese asemenea sunete de dor și frumusețe să fie același aproape adult care o privea acum pe Sasha cu o strălucire rece în ochi.
Fata și-a tras bluza în jos, cu fața îmbujorată, dar mai ales visătoare.
Smucitura nerăbdătoare, profesionistă când decolteul i s-a agățat în sutien.
Apoi ambii sâni palizi erau dezveliți, pielea însemnată de dunga lăsată de sutien.
Zav a exclamat aprobator. A întins degetul mare spre sfârcul roz în timp ce Julian privea.
Prezența mea acolo nu mai avea niciun rost.
VP - 151
1969
11.
M-au prins; sigur că m-au prins.
Doamna Dutton, pe podeaua din bucătărie, strigându-mi numele ca pe un răspuns corect. Iar eu am ezitat doar o clipă – o reacție șocată, bovină, la auzul numelui meu, știind că trebuia să o ajut pe doamna Dutton care căzuse –, dar Donna și Suzanne erau departe și până mi-am dat seama de asta, aproape dispăruseră. Suzanne s-a întors doar cât să o vadă pe doamna Dutton apucându-mă de braț cu mâna tremurând.
•
Declarațiile chinuite și uimite ale mamei: eram un eșec. Eram un caz patologic. Purta aparența crizei ca pe o haină nouă și măgulitoare, șuvoiul furiei sale jucate pentru un juriu invizibil. Voia să știe cine intrase în casa Dutton cu mine.
— Judy a văzut două fete cu tine, a spus ea. Poate trei. Cine erau?
— Nimeni.
Țineam la tăcerea mea rigidă ca un pețitor plin de sentimente onorabile.
Înainte ca ea și Donna să dispară, am încercat să-i transmit un mesaj lui Suzanne: aveam să-mi asum responsabilitatea. Nu trebuia să se îngrijoreze. Am înțeles de ce mă lăsaseră în urmă.
— Eram doar eu, am spus.
Furia o făcea să vorbească din ce în ce mai greu.
— Nu poți să stai în casa asta și să torni minciuni.
Vedeam cât de tare o zăpăcea situația asta nouă. Fiica ei nu fusese niciodată
o problemă, întotdeauna se conformase fără să opună rezistență, fusese ordonată și independentă ca peștii care își curăță singuri acvariul. De ce s-ar fi deranjat să se aștepte la altceva sau chiar să se pregătească pentru această
posibilitate?
