— Pentru că ești de treabă, spunea Zav. Ești un tip de treabă, Julian, și de asta nu te pun să-mi plătești în avans. Știi că așa trebuie să fac cu McGinley, cu Sam, cu toți retardații ăia.
Erau beți toți trei, probabil și eu eram, tavanul era îngălbenit de fumul învechit. Împărțisem un joint zdravăn, iar Zav căpătase o privire plină de sexualitate. Avea ochii întredeschiși, mulțumiți. Sasha părea și mai retrasă, deși își desfăcuse fermoarul puloverului, arătându-și pieptul alb și întretăiat de vinișoare albastre. Machiajul era mai strident decât înainte: nici nu mi-am dat seama că se machiase mai tare.
Când am terminat de mâncat, m-am ridicat în picioare.
— Trebuie să mă ocup de câte ceva, am spus.
Au făcut niște eforturi slabe să mă convingă să rămân, dar i-am refuzat. Am închis ușa dormitorului, deși mai auzeam câteva frânturi de conversație.
VP - 147
— Te respect, îi spunea Zav lui Julian, întotdeauna te-am respectat, omule, de când îmi spunea Scarlet: trebuie să-l cunoști pe tipul ăsta.
Juca o admirație extravagantă, tendința drogatului de a face un rezumat optimist.
Zav răspundea reluând pasele exersate. Auzeam tăcerea Sashei.
•
Când am trecut prin bucătărie mai târziu, nimic nu se schimbase. Sasha asculta încă discuția de parcă avea să dea test într-o zi din ea. Amețeala lui Zav și a lui Julian se transformase într-o stare chinuită, asudau la rădăcina părului.
— Vorbim prea tare? a întrebat Julian.
Iar apărea politețea aceea ciudată, cât de ușor revenea!
— Nicidecum, am spus. Iau doar puțină apă.
— Stai cu noi, a spus Zav, analizându-mă. Vorbește!
— E-n regulă.
— Hai, Evie, a spus Julian.
Intimitatea stranie a numelui meu în gura lui m-a luat prin surprindere.
Masa era acoperită de cercuri făcute de sticlele de bere, de resturile de la cină. Am început să strâng vasele.
— Nu trebuie să faci asta, a spus Julian dându-se la o parte ca să ajung la farfuria lui.
— Tu ai gătit, am spus.
Sasha mi-a mulțumit când am adăugat farfuria ei la stivă. Telefonul lui Zav s-a luminat, tremurând pe masă. Îl suna cineva: o fotografie neclară a unei femei în chiloți a apărut pe ecran.
— E Lexi? a întrebat Julian.
Zav a dat din cap, ignorând apelul.
Cei doi au schimbat o privire: nu am vrut să observ. Zav a râgâit. Au început amândoi să râdă. Simțeam mirosului vag al cărnii mestecate.
— Benny se ocupă acum cu tâmpenii pe calculator, știai? a întrebat Zav.
Julian a lovit cu pumnul în masă.
— Imposibil!
Am dus vasele la chiuvetă, adunând șervețelele mototolite de pe blat.
Strângeam firimiturile în palmă.
— E gras ca un porc, a spus Zav, e superamuzant.
— Benny e tipul de la liceul tău? a întrebat Sasha.
Julian a dat din cap. Am lăsat chiuveta să se umple cu apă. L-am văzut pe Julian mișcându-se, oglindind poziția Sashei și unindu-și genunchii cu ai ei. A sărutat-o pe tâmplă.
VP - 148
— Voi doi sunteți prea de tot, a spus Zav.
Vorbea pe un ton ușor înțepător. Am scufundat vasele în apă. Un strat subțire de grăsime s-a format la suprafață.
— Pur și simplu, nu înțeleg, a continuat Zav vorbind cu Sasha, de ce stai cu Julian. Ești prea sexy pentru el.
Sasha a chicotit, deși, când m-am uitat la ea, am văzut-o străduindu-se să se gândească la un răspuns.
— Adică, ea e o păpușă, i-a spus Zav lui Julian, n-am dreptate?
Julian a zâmbit, un zâmbet care mi s-a părut specific unui copil singur la părinți, al cuiva care credea că avea să obțină mereu ceea ce voia. Probabil așa fusese mereu. Cei trei păreau într-o scenă dintr-un film pe care eram prea în vârstă să-l văd.
