— Pe pereți, a spus Suzanne.
Ideea o încânta, era limpede.
Am vrut să protestez: mi se părea ceva aproape violent să lăsăm un semn.
Doamna Dutton trebuia să frece peretele ca să-l curețe, deși probabil avea să
rămână mereu o urmă acolo unde freca. Dar am tăcut.
— Un desen? a spus Donna.
— Inima, a propus Suzanne apropiindu-se. O desenez eu.
Atunci am văzut o imagine înfiorătoare a lui Suzanne.
Disperarea care se întrevedea, senzația bruscă a spațiului întunecat care se căsca în ea. Nu m-am gândit de ce era în stare spațiul acela, doar la dublarea dorinței mele de a fi aproape.
Suzanne a luat rujul de la Donna, dar nu atinsese încă vârful de peretele de culoarea fildeșului când am auzit un zgomot pe alee.
— La naiba, a zis Suzanne.
Donna a ridicat sprâncenele, oarecum curioasă: Ce avea să se întâmple mai departe?
S-a deschis ușa din față. Am simțit gustul sălciu al propriei guri, avertismentul acru al fricii. Și Suzanne părea speriată, dar teama ei era distantă și amuzată, ca și cum era un joc de-a sardinele și ne ascundeam până ne găseau ceilalți. Am știut că era doamna Dutton când i-am auzit tocurile înalte.
— Teddy? a strigat ea. Ești acasă?
Fetele parcaseră ceva mai departe. Totuși, sunt sigură că doamna Dutton observase mașina necunoscută. Poate credea că era un prieten al lui Teddy, vreun prieten din cartier mai în vârstă. Donna chicotea, cu mâna apăsată pe gură. Avea ochii bulbucați de bucurie. Suzanne i-a făcut semne exagerate să
tacă. Îmi simțeam pulsul zgomotos în urechi. Tiki se agita în camerele de la parter și am auzit-o pe doamna Dutton gângurind spre el și oftaturile profunde cu care răspundea câinele.
— Alo? a strigat ea.
Liniștea care a urmat părea vizibil greoaie. Avea să urce în curând la etaj și atunci ce făceam?
— Haide, a șoptit Suzanne. Hai să ne furișăm prin spate.
Donna râdea pe înfundate.
VP - 143
— La naiba, a zis ea, la naiba!
Suzanne a pus rujul pe birou, dar Donna a rămas cu neglijeul, trăgându-i bretelele.
— Ia-o înainte, i-a spus ea lui Suzanne.
Nu aveam cum să ieșim fără să trecem de doamna Dutton în bucătărie.
Probabil se întreba ce era cu mizeria roz lăsată de pepenele din chiuvetă, ce era cu petele lipicioase de pe podea. Poate tocmai începea să simtă anomalia din aer, fiorul străinilor din casă. O mână dusă cu emoție la gât, o dorință bruscă
de a-l avea pe soțul ei alături.
Suzanne a pornit în jos pe scări, eu și Donna ne-am furișat după ea. Zgomotul pașilor noștri în timp ce treceam pe lângă doamna Dutton, fugind cât ne țineau picioarele prin bucătărie. Donna și Suzanne râdeau în hohote, doamna Dutton țipa înspăimântată. Tiki a alergat lătrând după noi, zgâriind podeaua cu ghearele. Doamna Dutton s-a dat înapoi, înfricoșată.
— Hei, opriți-vă, a strigat ea, dar vocea îi tremura.
S-a lovit de un scaun și și-a pierdut echilibrul, aterizând cu o bufnitură pe gresie. M-am uitat în urmă în timp ce treceam în fugă de ea – doamna Dutton trântită pe jos. M-a recunoscut și s-a schimbat la față.
— Te văd, a strigat ea de pe podea, străduindu-se să se ridice, gâfâind. Te văd, Evie Boyd.
VP - 144
PARTEA A TREIA
Julian s-a întors de la Humboldt cu un prieten care voia să ajungă în LA. Îl chema Zav. Aducea puțin cu numele Rastafarian, după cum îl pronunța, deși Zav era alb ca laptele și cu părul roșcovan prins la spate cu un elastic de păr pentru fete. Era mult mai mare decât Julian, dar se îmbrăca la fel ca un adolescent: aceiași pantaloni cargo prea lungi, un tricou rărit de atâta purtat. Mergea prin casa lui Dan cu ochii mijiți, analizând-o, apucând un bibelou în formă de taur, sculptat în os sau fildeș, apoi punându-l la loc. S-a uitat la o poză cu Julian în brațele mamei lui pe plajă, apoi a pus rama pe poliță, râzând în sinea lui.
— E în regulă dacă stă aici la noapte, nu? a întrebat Julian.
Ca și cum eram mămica tuturor.
— E casa ta.
Zav s-a apropiat să dea mâna cu mine.
— Mersi, a zis el scuturându-mi mâna, e foarte frumos din partea ta.
•
