Mi-am păstrat un calm nebunesc pe față, temându-mă că m-ar putea privi cineva, căutând semne de slăbiciune. Deși sunt sigură că era evident – o duritate în trăsăturile mele, o insistență rănită că eram în regulă, totul era în regulă, era doar o neînțelegere, o ceartă adolescentină între fete. Ha ha ha, râsul care se auzea pe coloana sonoră de la Ce vrăji a mai făcut nevasta mea? și care făcea să dispară groaza de pe fața de marțipan a lui Darrin.
Trecuseră doar două zile fără Suzanne, dar alunecasem deja cu atâta ușurință
în curgerea plictisitoare a vieții de adolescentă – cu dramele idioate cu Connie și May. Mâinile reci ale mamei, apărute deodată pe gâtul meu, de parcă încerca să
mă sperie ca s-o iubesc. Acest carnaval îngrozitor și acest oraș oribil. Furia mea față de Suzanne era greu de accesat, ca un pulover vechi pus deoparte și de existența căruia abia ți-ai amintit. Mă puteam gândi la cum a plesnit-o Russell pe Helen și asta a apărut doar ca o eroare în spatele anumitor gânduri, amintirea unei oboseli. Însă existau mereu moduri de a da sens lucrurilor.
A doua zi m-am întors la fermă.
•
Am găsit-o pe Suzanne pe salteaua ei, concentrându-se pe o carte. Nu citea niciodată și era ciudat să o văd nemișcată și atentă. Coperta era pe jumătate ruptă și avea o pentagramă futuristă pictată deasupra, cu un scris alb și mare.
— Despre ce e? am întrebat-o din ușă.
VP - 137
Suzanne a ridicat ochii speriată.
— Timp, a spus ea. Spațiu.
Văzând-o, mi-am amintit de unele momente petrecute acasă la Mitch, dar acestea erau neclare, ca o reflexie secundară. Suzanne nu a spus nimic despre absența mea. Despre Mitch. Doar a oftat și a aruncat cartea într-o parte. S-a întins pe pat, studiindu-și unghiile. Își ciupea pielea de pe braț.
— Căzută, a declarat ea așteptând să protestez.
Așa cum știa că aveam să fac.
* * *
În noaptea aceea am dormit greu, foindu-mă pe saltea. Mă întorsesem la ea.
Eram atât de concentrată să prind fiecare indiciu de pe chipul ei, încât mi s-a făcut rău, dar eram și fericită.
— Mă bucur că m-am întors, am șoptit, întunericul mă lăsa să spun asemenea vorbe.
Suzanne a râs puțin, pe jumătate adormită.
— Dar poți să te întorci oricând acasă.
— Poate n-o să mă întorc niciodată.
— Evie cea liberă.
— Vorbesc serios. Nu vreau să mai plec.
— Așa spun toți copiii când se termină tabăra de vară.
Îi vedeam albul ochilor. Înainte să mai spun ceva, a oftat din greu.
— Îmi e prea cald, a spus. A dat cearșaful la o parte și s-a întors cu spatele.
10.
Ceasul ticăia cu zgomot în casa Dutton. Merele din coșul împletit arătau cerate și vechi. Vedeam fotografiile de pe poliță: fețele familiare ale lui Teddy și ale părinților săi. Sora lui era căsătorită cu un vânzător de la IBM. Am tot așteptat să se deschidă ușa de la intrare, să ne vadă înăuntru. Soarele a luminat o stea din hârtie agățată la fereastră și steaua s-a prins. Doamna Dutton se căznise probabil să o lipească în speranța că o să arate casa mai frumos.
Donna a dispărut în altă cameră, apoi a reapărut. Am auzit cum deschidea sertarele și umbla prin lucruri.
În ziua aceea am văzut casa Dutton ca și cum era prima dată. Am observat covoarele din living. Că balansoarul avea o pernă cusută care părea făcută
manual. Antena înclinată a televizorului, mirosul de potpuriu vechi plutind în aer. Totul purta amprenta absenței familiei: felul în care ziarele stăteau pe masa VP - 138
joasă, sticluța cu aspirină fără capac din bucătărie. Nimic nu avea sens fără
agitația dată de prezența membrilor familiei Dutton, ca hieroglifele neclare din pozele 3D înainte ca ochelarii să le focalizeze.
Donna se tot străduia să mute un obiect din loc. Un pahar albastru pentru flori mutat zece centimetri la stânga. Un pantof aflat departe de perechea sa.
Suzanne nu a pus mâna pe nimic la început. Urmărea totul din priviri, asimilând tot ce vedea – pozele înrămate, cowboy-ul de ceramică. Acesta le făcuse pe Donna și Suzanne să chicotească nebunește, iar pe mine să zâmbesc, deși nu înțelegeam gluma; aveam doar o senzație stranie în stomac, asprimea luminii găunoase a soarelui.
•
Plecaserăm toate trei să scormonim prin gunoaie mai devreme în după-amiaza aceea, într-o mașină împrumutată, un Trans Am, probabil a lui Mitch.
Suzanne a pornit radioul, KFRC, KO Bayley pe canalul 610. Amândouă păreau pline de energie și la fel eram și eu. Mă bucuram să fiu din nou cu ele. Suzanne a oprit în fața unui magazin Safeway cu perete de sticlă în față, un magazin pe care îl știam, cu acoperiș verde. Aici făcea mama cumpărături uneori.
— E momentul să înfulecăm, a anunțat Donna și s-a pus pe râs.
Apoi s-a ridicat peste marginea tomberonului, lacomă ca un animal, înnodându-și fusta în jurul șoldurilor ca să poată săpa mai adânc. Se simțea bine, bucuroasă să scormonească în gunoi, să lipăie în umezeală.
