Pe drumul înapoi la fermă, Suzanne a făcut un anunț.
— E timpul să facem o călătorie scurtă, a spus ea recrutând-o în gura mare pe Donna.
Îmi plăcea să știu că se gândea la mine, că încerca să mă împace. După
povestea cu Mitch, am remarcat la ea un nou soi de disperare. Eram mai conștientă de atențiile ei, de felul în care mă privea.
— Unde? am întrebat.
— O să vezi, a spus Suzanne uitându-se la Donna. E ca medicamentul nostru, ca un leac pentru ce te doare.
— Uuu, a zis Donna aplecându-se în față.
Părea să înțeleagă imediat despre ce vorbea Suzanne.
— Da, da, da.
— Ne trebuie o casă, a spus Suzanne. Ăsta e primul lucru. O casă goală.
S-a uitat la mine.
— Mama ta e plecată, nu-i așa?
Nu știam ce voiau să facă. Dar am simțit o umbră de panică și, chiar atunci, am avut ideea de a-mi cruța propria casă. M-am foit pe scaun.
VP - 139
— E acasă toată ziua.
Suzanne a scos un sunet dezamăgit. Dar mă gândeam deja la altă casă care putea fi goală. Și le-am oferit-o cu ușurință.
Am îndrumat-o pe Suzanne, privind drumurile care-mi deveniseră tot mai cunoscute. Când Suzanne a oprit mașina și Donna a coborât, murdărind de noroi primele două cifre de pe numărul de înmatriculare, m-am îngrijorat doar puțin. Mi-am adunat curajul obișnuit, simțind că trec dincolo de limite, și am încercat să mă las în voia nesiguranței. Eram prizoniera trupului meu într-un fel necunoscut. Probabil era conștiința faptului că aveam să fac orice voia Suzanne.
Era un gând ciudat – că era doar o senzație banală de-a fi purtată de râul limpede al lucrurilor ce urmau să se întâmple. Că putea fi atât de ușor.
Suzanne conducea neatent, trecând de indicatoarele de oprire și luându-și privirea de la șosea perioade lungi, captivă într-un vis personal cu ochii deschiși.
A intrat pe strada mea. Porțile erau ca niște mărgele familiare, înșirate una după
alta.
— Acolo, am spus, iar Suzanne a încetinit.
La ferestrele casei Dutton erau draperii, aleea cu lespezi trasând o linie către ușa de la intrare. Nu era nicio mașină parcată, doar o pată de ulei pe asfalt.
Bicicleta lui Teddy nu era în curte – și el era plecat. Casa părea pustie.
•
Suzanne a parcat mașina ceva mai departe pe stradă, aproape dispărând din vedere, în timp ce Donna a luat-o direct spre curtea laterală. M-am luat după
Suzanne, dar mergeam ceva mai în spate, târâindu-mi sandalele prin praf.
Suzanne s-a întors spre mine.
— Vii sau ce faci?
Am râs, dar sunt sigură că a văzut ce efort am depus.
— Chiar nu înțeleg ce facem.
A înclinat capul și a zâmbit.
— De ce te interesează?
Îmi era frică și nu puteam spune de ce. M-am luat singură în râs pentru că
mi-am lăsat gândurile să se ducă repede către ce era mai rău. Orice intenționau să facă – să fure, probabil. Nu știam.
— Grăbește-te, a spus Suzanne.
Îmi dădeam seama că începea să se enerveze, deși încă zâmbea.
— Nu putem sta, pur și simplu, aici.
Umbrele după-amiezii începeau să coboare printre copaci. Donna a reapărut de după poarta laterală de lemn.
— Ușa din spate e deschisă, a spus ea.
