Moștenirea rămasă de pe urma filmelor vechi ale bunicii – ore întregi cu ea zâmbind hrăpăreț, cu părul aranjat în bucle – o tocasem în urmă cu zece ani.
Aveam grijă de spațiile intermediare ale existenței altora, lucrând ca infirmieră
în casă. Îmi cultivam o invizibilitate pretențioasă în haine neatrăgătoare, având pe chip expresia plăcută și totodată ambiguă a unui ornament de peluză. Partea plăcută era importantă, iar trucul cu invizibilitatea era posibil doar atunci când putea să împlinească lucrurile exact așa cum trebuia. Ca și cum ar fi fost ceva ce îmi doream și eu. Pacienții mei erau diferiți. Un copil cu nevoi speciale, speriat de prizele electrice și de luminile semaforului. O femeie în vârstă care se uita la talk-show-uri, în timp ce eu îi număram capsulele de un roz stins de parcă ar fi fost niște bomboane.
Când am terminat cu ultima slujbă și nu am mai găsit alta, Dan mi-a oferit casa lui de vacanță – gestul amabil al unui prieten vechi – de parcă eu îi făceam o favoare. Luminatorul umplea camerele cu întunericul neclar al unui acvariu, iar lemnul se umfla din pricina umezelii. Ca și cum toată casa răsufla.
Plaja nu era prea căutată. Prea rece, nu erau nici stridii. Singurul drum prin oraș era străjuit de rulote instalate pe niște parcele lăbărțate – cu roțile pocnind în vânt, cu verandele aglomerate cu geamanduri decolorate și colaci de salvare, ornamentele oamenilor sărmani. Uneori fumam puțin din marijuana tare și înțepătoare a fostei mele gazde, pe urmă mergeam la magazinul din oraș. Era o sarcină pe care o puteam îndeplini la fel de bine ca spălatul unui vas. Era fie murdar, fie curat, iar eu mă bucuram de astfel de perechi de activități, de felul în care punctau ziua.
VP - 5
Doar rareori vedeam pe cineva de afară. Singurii adolescenți din oraș păreau să se sinucidă în feluri cumplit de rurale – am auzit de felul în care își zdrobeau camionetele la două dimineața, de rămasul peste noapte în garaj care se sfârșea cu intoxicație cu monoxid de carbon, am auzit de un fundaș mort. Nu știam dacă era o problemă a celor care își duceau viața la țară, născută din prea mult timp liber, din plictiseală, sau excesul de vehicule de agrement, sau dacă era o chestie proprie Californiei, o frântură din obsesia pentru cascadorii riscante și stupide.
Nu intrasem deloc în apă. O ospătăriță de la cafenea mi-a spus că era locul de reproducere al marilor rechini albi.
Au ridicat ochii din strălucirea albă a luminilor din bucătărie ca niște ratoni surprinși la tomberon. Fata a țipat. Băiatul a rămas în picioare, lung și deșirat.
Erau doar ei doi. Inima îmi bătea cu putere, dar erau atât de tineri – localnici, m-am gândit eu; intră pe furiș în casele de vacanță. Nu aveam să mor.
— Ce mama dracului?
Băiatul a pus jos sticla cu bere, fata s-a agățat de el. Băiatul părea de vreo douăzeci de ani, cu pantaloni cargo. Șosete albe înalte, acnee rozalie sub firișoarele din barbă. Însă fata era o puștoaică. Cincisprezece – șaisprezece ani, cu picioarele albe cu tente albăstrii.
Am încercat să par cât mai autoritară, adunând tivul tricoului în jurul coapselor. Când am spus că sun la poliție, băiatul a pufnit pe nas.
— N-ai decât.
A strâns-o pe fată mai aproape.
— Sună la poliție. Știi ce?
Și-a scos telefonul mobil.
— La dracu’, îi sun eu.
Fiorul de groază pe care-l simțeam în piept a dispărut brusc.
— Julian?
Îmi venea să râd – ultima oară când îl văzusem avea treisprezece ani și era slăbănog și diform. Singurul fiu al lui Dan și al lui Allison. I se acordase o atenție exagerată, fusese dus la concursuri de violoncel în tot vestul Statelor Unite. Joia, avea profesor de mandarină, cu barba castanie și vitamine gumate, pavăza părintească împotriva eșecului. Toate dăduseră greș, iar el sfârșise la CSU în Long Beach sau Irvine. Îmi aminteam că avusese niște probleme acolo. O
exmatriculare sau o variantă mai puțin gravă, se auzise ceva de un an la un colegiu mai mic. Julian fusese un copil timid, nervos, care se temea de mâncărurile necunoscute și radiourile de mașini. Acum era oțelit, cu frânturi de VP - 6
tatuaje care-i ieșeau de sub bluză. Nu-și amintea de mine, de ce ar fi făcut-o?
Eram o femeie în afara ariei lui de interes erotic.
— Stau aici pentru câteva săptămâni, am spus eu, conștientă că eram în picioarele goale și jenată de toată melodrama cu aluzia la poliție. Sunt prietenă
cu tatăl tău.
Vedeam că se străduia să-și amintească, să dea un sens situației.
— Evie, am spus.
Tot nimic.
— Locuiam în apartamentul acela în Berkeley? Lângă casa profesorului tău de violoncel?
Dan și Julian veneau uneori la mine după lecții. Julian bea lapte cu poftă și îmi zgâria picioarele de la mese cu lovituri ca de robot.
— Ah, la naiba, a zis Julian. Da.
Nu-mi dădeam seama dacă-și amintea cu adevărat de mine sau doar invocasem destule detalii liniștitoare.
Fata s-a întors spre Julian, cu fața la fel de lipsită de orice expresie ca o lingură.
— E-n regulă, iubito, a zis el sărutând-o pe frunte – un gest de o blândețe neașteptată.
Julian mi-a zâmbit și mi-am dat seama că era beat sau poate doar drogat.
Avea fața soioasă și o umezeală nesănătoasă pe piele, dar educația lui elitistă și-a intrat imediat în drepturi cu naturalețea unei limbi native.
— Ea e Sasha, a zis el împingând fata în față.
— Salut, a ciripit ea rușinată.
Uitasem partea asta bleguță a adolescentelor: dorința de iubire atât de evidentă pe figura lor, încât mi-era mie jenă.
