— Are față rotundă, a spus ea pe un ton autoritar. Cred că bretonul nu e deloc o idee bună pentru ea.
Mi-am imaginat cum ar fi dacă o răsturnam pe Sal cu scaun cu tot, cum greutatea ei ar fi pus-o repede la pământ. Ceaiul din scoarță de copac vărsat pe linoleum.
Și-au pierdut repede interesul pentru mine. Mama și-a reluat vechea poveste, asemenea supraviețuitorului șocat al unui accident de mașină. Rotea umerii ca și cum se obișnuia și mai mult cu tristețea.
— Iar partea cea mai amuzantă, a continuat mama, partea care mă
enervează cel mai mult?
A zâmbit uitându-se la propriile mâini.
— Cari câștigă bani, a spus ea. Chestiile alea cu valută.
A râs din nou.
VP - 17
— În sfârșit. Chiar a funcționat. Dar cu banii mei i-a plătit ei salariul, a zis ea.
Banii din filmele mamei mele. Cheltuiți cu fata aia.
•
Mama vorbea despre Tamar, asistenta pe care tata o angajase la firma lui cea nouă. Avea ceva de-a face cu schimbul valutar. Cumpăra bani străini și-i schimba încoace și încolo, plimbându-i suficient încât să rămână, după cum insista el, doar cu profit, o scamatorie la scară mare. Pentru asta fuseseră
casetele din mașina lui de pe care învăța franceză: încerca să facă o afacere cu franci și lire.
Acum, el și Tamar locuiau împreună în Palo Alto. O întâlnisem doar de câteva ori: o dată m-a luat de la școală, înainte de divorț. Îmi făcea leneș cu mâna din mașina Plymouth Fury. Avea vreo douăzeci și ceva de ani, era zveltă și veselă, făcând mereu aluzii la planuri de weekend, la un apartament mai mare pe care și-l dorea, la viața ei aranjată într-un fel pe care nu mi-l puteam imagina. Avea părul atât de blond, încât era aproape gri și-l purta liber, spre deosebire de mama, care își făcea bucle. La vârsta aceea, priveam femeile cu o apreciere brutală și lipsită de emoție. Le evaluam curbura sânilor, imaginându-mi cum arătau în diverse poziții deocheate, le priveam cu lăcomie umerii goi. Tamar era foarte frumoasă. Își aduna părul cu un pieptene de plastic și își pocnea gâtul, zâmbindu-mi în timp ce conducea.
— Vrei gumă?
Am desfăcut două lame din învelitorile argintii. Mă simțeam cumva asociată
cu iubirea lângă Tamar, cu coapsele alunecând pe scaunul de vinilin. Doar fetele își pot acorda cu adevărat atenție una alteia, genul de atenție pe care-l echivalăm cu a fi iubite. Fetele observă ceea ce dorim să se observe. Și asta făceam eu în ceea ce o privea pe Tamar – reacționam la simbolurile ei, la coafură, la haine și la mirosul parfumului ei L’Air du Temps, ca și cum acestea erau informațiile care contau, semnele care reflectau ceva din personalitatea ei.
Luam frumusețea ei foarte personal.
Când am ajuns acasă, iar pietrișul a scârțâit sub roțile mașinii, a cerut voie să
meargă la toaletă.
— Desigur, i-am spus, încântată oarecum că intră la mine în casă, de parcă
mă vizita un demnitar.
I-am arătat baia frumoasă, lângă dormitorul părinților mei. Tamar a aruncat o privire către pat și a strâmbat din nas.
— Urâtă cuvertură, a spus ea încet.
VP - 18
Până atunci fusese doar cuvertura părinților mei, dar am simțit deodată o rușine indirectă pentru mama, pentru cuvertura de prost gust pe care o alesese, pentru faptul că fusese atât de fraieră încât să fie mulțumită de asta.
M-am așezat la masa din sufragerie, ascultând sunetul înăbușit al urinatului, al apei de la robinet. A stat mult timp acolo. Când Tamar a ieșit, în sfârșit, din baie, ceva era diferit. Mi-am dat seama după o clipă că se dăduse cu rujul mamei, iar când a văzut că o observasem a fost ca și când am întrerupt-o din vizionarea unui film. Avea pe față presentimentul unei alte vieți.
•
Fantezia mea preferată era vindecarea prin somn despre care citisem în Valea păpușilor. Doctorul inducea un somn prelungit într-o cameră de spital, singura soluție pentru săraca și zgomotoasa Neely, devenită confuză de la atâta Demerol. Părea perfect – trupul meu ținut în viață de aparate liniștite, de încredere, creierul odihnindu-se într-un spațiu apos, netulburat ca un peștișor într-un bol de sticlă. Aveam să mă trezesc după câteva săptămâni. Și chiar dacă
viața redevenea dezamăgitoare, rămânea totuși întinderea aceea rigidă a nimicului.
Internatul trebuia să fie corecțional, să-mi dea impulsul de care aveam nevoie. Părinții mei, chiar și în lumile lor separate, acaparatoare, erau dezamăgiți de mine, supărați din pricina notelor mediocre. Eram o fată
obișnuită și asta era cea mai mare dezamăgire – nu aveam strălucirea măreției.
Nu eram destul de frumoasă ca să iau notele pe care le luam, balanța nu se înclina suficient de mult nici în direcția aspectului, nici în cea a inteligenței.
Uneori mă copleșeau impulsurile de a fi mai bună, de a încerca mai mult, dar, desigur, nimic nu se schimba. Alte forțe misterioase păreau să fie la mijloc.
Fereastra de lângă banca mea era deschisă, așa că pierdeam ora de matematică
privind zbuciumul frunzelor. Stiloul îmi curgea, așa că nu puteam lua notițe.
Lucrurile la care mă pricepeam nu puteau fi puse în practică: scriam adrese pe plic cu litere cu bucle și vietăți zâmbitoare pe clapă. Făceam cafea cu mult zaț și o beam cu un aer afectat. Găseam un anumit cântec dorit la radio, ca un medium care asculta știrile să afle despre decese.
Mama spunea că semănăm cu bunica, dar acest lucru părea suspect, era o minciună menită să-mi dea speranțe false. Știam povestea bunicii, îmi fusese repetată ca o rugăciune reflexivă. Harriet, fiica fermierului, smulsă din obscuritatea arsă de soare din Indio și adusă la Los Angeles. Obrazul fin și ochii umezi. Dinții mici, drepți și ușor ascuțiți, că ai unei pisici stranii și frumoase.
Răsfățată de studiouri, hrănită cu ouă bătute cu lapte, cu ficat fript și cinci morcovi, aceeași cină pe care a luat-o bunica în fiecare seară a copilăriei mele.
