VP - 19
Familia s-a adunat în ferma mare din Petaluma după ce s-a pensionat bunica, iar ea creștea cai și trandafiri din lujeri de Luther Burbank pentru a participa la concursuri.
Când a murit bunica, eram ca o țară de sine stătătoare pe dealurile acelea, trăiam din banii ei, deși puteam merge cu bicicleta până în oraș. Era mai mult o distanță psihologică – la vârsta maturității am ajuns să mă minunez de izolarea noastră. Mama mergea pe vârfuri pe lângă tata, la fel făceam și eu – privirile lui piezișe pentru noi, încurajările de a mânca mai multe proteine, de a citi Dickens și de a respira mai profund. Mânca ouă crude și fripturi sărate și păstra în frigider o farfurie de biftec tartar, luând câteva lingurițe de cinci sau șase ori pe zi. „Corpul reflectă sinele interior”, spunea el făcând gimnastică pe o saltea japoneză lângă piscină, câte cincizeci de flotări cu mine urcată pe spatele lui. Era ca o magie să fii ridicată așa în aer, cu picioarele încrucișate. Iarba de ovăz, mirosul pământului răcorit.
Când cobora câte un coiot de pe dealuri și se bătea cu un câine – sâsâitul urâcios și iute care mă încânta –, tata împușca animalul. Totul părea simplu. Caii pe care-i copiam dintr-o carte de desenat cu creionul, umbrindu-le coamele cu grafit. Desenam un linx care fugea cu un șoarece de câmp între dinți, colțul ascuțit al naturii. Mai târziu aveam să-mi dau seama că teama fusese acolo mereu. Agitația care mă cuprindea când mama mă lăsa singură cu bona, Carson, care mirosea a umezeală și stătea pe scaunul nepotrivit. Cum îmi spuneau că
mă distram mereu și că nu puteam spune că nu era așa. Chiar și momentele de fericire erau urmate de o dezamăgire – râsul tatei, apoi graba cu care alergam după el când mi-o lua înainte. Mâinile mamei pe fruntea febrilă, apoi singurătatea disperată a camerei de convalescență, convorbirile telefonice cu o persoană a cărei voce mi-era necunoscută. O tavă cu biscuiți Ritz și supa de pui cu tăieței care se răcise, carnea sălcie, aproape grasă. O goliciune astrală care părea, chiar și în copilărie, că seamănă cu moartea.
Nu mă întrebam cum își petrecea mama zilele. Cum trebuie să fi stat în bucătăria goală, la masa mirosind a putreziciunea domestică a buretelui, așteptându-mă să vin gălăgioasă de la școală, așteptând să vină tata acasă.
Tata, care o săruta atât de formal încât ne jenam toți, care lăsa pe trepte sticle de bere care atrăgeau viespi, își bătea pieptul cu pumnii dimineața ca să-și mențină plămânii puternici. Se agăța zdravăn de realitatea brută a corpului său, cu șosetele groase cu dungi ivindu-se deasupra pantofilor, pătate de săculeții cu cedru pe care-i ținea în sertar. Felul în care glumea, verificându-și imaginea în capota mașinii. Încercam să păstrez lucruri pe care să i le spun, depănând zilele în căutarea unui lucru care să-i stârnească o fărâmă de interes. Nu mi-a dat prin VP - 20
gând decât la maturitate că era ciudat că știam atâtea lucruri despre el când el nu părea să știe ceva despre mine. Știam că-i plăcea Leonardo da Vinci pentru că descoperise energia solară și se născuse sărac. Faptul că putea identifica orice mașină după sunetul motorului și credea că toți ar trebui să știe numele copacilor. Îi plăcea când eram de acord că școala pentru afaceri era o înșelătorie sau că aprobam din cap când spunea că adolescentul din oraș care-și pictase semne de pace pe mașină era un trădător. Spusese odată că ar trebui să învăț
chitară clasică, deși nu-l auzisem niciodată ascultând muzică, în afară de trupele acelea artistice de cowboy care băteau ușor cu cizmele verzi și cântau despre trandafiri galbeni. Credea că înălțimea lui fusese singurul lucru care-l împiedicase să aibă succes.
— Și Robert Mitchum e scund, mi-a spus odată. Îl pun să stea pe cutii cu portocale.
•
De îndată ce am văzut fetele traversând parcul, am rămas cu privirea ațintită
spre ele. Fata cu părul negru împreună cu însoțitoarele ei și râsul lor erau ca un reproș adus singurătății mele. Așteptam ceva fără să știu ce anume. Atunci s-a întâmplat. Repede, dar tot am văzut: fata cu părul negru și-a tras decolteul rochiei preț de o clipă, arătând sfârcul roșu al sânului gol. Chiar în mijlocul parcului plin de lume. Înainte să mă conving că era adevărat, fata și-a tras rochia la loc. Râdeau toate, grosolane și nepăsătoare; niciuna nu s-a uitat dacă le observase cineva.
Fetele au ajuns pe aleea de lângă restaurant, ceva mai departe de grătar. Cu mișcări exersate și curgătoare. Nu mi-am mutat privirea. Cea mai mare a ridicat capacul unui coș de gunoi. Roșcata s-a aplecat, iar fata brunetă a folosit genunchiul celeilalte ca pe o treaptă, ridicându-se peste margine. Căuta ceva înăuntru, dar nu-mi imaginam ce anume. M-am ridicat să arunc șervețelele și m-am oprit lângă tomberon, privindu-le. Bruneta scotea lucruri din coș și le dădea celorlalte: o pungă cu pâine, încă în ambalaj, o varză anemică pe care au mirosit-o, apoi au aruncat-o înapoi. O procedură ce părea obișnuită – oare chiar voiau să mănânce lucrurile acelea? Când bruneta a ieșit ultima oară, urcându-se pe margine și lăsându-și greutatea pe pământ, ținea ceva în mână. Avea o formă
ciudată și culoarea pielii mele, așa că m-am oprit.
Când am remarcat că era un pui crud învelit în plastic, m-am holbat probabil ceva mai tare, fiindcă bruneta s-a întors și mi-a surprins privirea. Mi-a zâmbit și am simțit un gol în stomac. Părea că se transmite ceva între noi, o mișcare subtilă a aerului. Felul direct, lipsit de rușine, în care mi-a susținut privirea. Dar a redevenit atentă când ușa cu sită a restaurantului s-a deschis cu o izbitură. A VP - 21
ieșit un bărbat robust care deja striga. Le-a gonit ca pe câini. Fata a apucat punga cu pâine și puiul și a rupt-o la fugă. Bărbatul s-a oprit și s-a uitat o vreme după ele. Își ștergea mâinile mari cu șorțul, iar pieptul i se ridica din pricina efortului.
Fetele erau deja departe, cu pletele fluturând în urma lor ca niște steaguri, iar când autobuzul școlar vopsit negru a apărut lângă ele și a încetinit, au dispărut toate trei înăuntru.
•
Apariția lor, aspectul fetal înfiorător al puiului, cireașa sfârcului fetei. Totul era atât de țipător, poate de aceea mă gândeam necontenit la ele. Nu reușeam să pun lucrurile cap la cap. De ce aveau fetele astea nevoie de mâncare dintr-un tomberon. Cine conducea autobuzul, ce fel de oameni l-ar fi vopsit în culoarea aceea. Văzusem că-și erau dragi una alteia, fetele astea, că intraseră într-un contract familial – erau sigure de ce reprezentau una pentru alta. Noaptea lungă
care mă aștepta, noaptea în care mama ieșea cu Sal, mi s-a părut brusc insuportabilă.
Aceea a fost prima dată când am văzut-o pe Suzanne – ieșea în evidență din pricina părului negru, chiar și la distanță, ca fiind diferită, cu un zâmbet direct și scrutător. Nu puteam să-mi explic strângerea de inimă pe care o simțisem uitându-mă la ea. Părea la fel de stranie și crudă ca florile care înfloresc ca o explozie o dată la cinci ani, tachinarea vulgară și înțepătoare a unui lucru aproape identic cu frumusețea. Ce văzuse fata asta când se uitase la mine?
Am mers la toaletă din restaurant. Cu camionu’ tot înainte scria pe un perete cu markerul. Tess Pyle o suge! Ilustrațiile care însoțeau cuvintele fuseseră
tăiate. Toate semnele caraghioase și misterioase ale oamenilor resemnați că
trebuiau să stea închiși într-un loc, legați de ordinea superficială a lucrurilor.
Care voiau să protesteze un pic. Cel mai trist: La dracu’, scris cu creionul.
În timp ce mă spălam pe mâini și mă ștergeam cu un prosop țeapăn, mă
analizam în oglinda de deasupra chiuvetei. Preț de o clipă, am încercat să mă
văd prin ochii fetei cu părul negru sau chiar ai băiatului cu pălărie de cowboy, studiindu-mi trăsăturile și căutând o vibrație pe sub piele. Efortul era vizibil pe fața mea, ceea ce mă făcea să mă rușinez. Nu era de mirare că băiatul păruse dezgustat: probabil văzuse dorința din mine. Văzuse pe fața mea că eram copleșită de dorință, ca farfuria goală a unui orfan. Și asta era diferența dintre mine și fata brunetă – fața ei răspundea singură la propriile întrebări.
Nu voiam să știu lucrurile astea despre mine. Mi-am dat cu apă pe față, cu apă rece, cum îmi spunea Connie cândva. „Apa rece îți închide porii”, poate era adevărat: simțeam că mi se contractă pielea, cu apa curgând pe față și pe gât.
VP - 22
Cât de mult credeam amândouă că dacă îndeplineam aceste ritualuri – ne spălam fața cu apă rece, ne pieptănam părul cu frenezie înainte de culcare, folosind o perie din păr de porc – se rezolva o problemă și o nouă viață apărea dinaintea noastră.
2.
Cha ching, se auzea automatul din garajul lui Connie, ca un desen animat, în timp ce trăsăturile lui Peter erau scăldate într-o strălucire rozalie. Avea optsprezece ani, era fratele mai mare al lui Connie și avea antebrațele de culoarea pâinii prăjite. Prietenul lui, Henry, stătea lângă el. Connie hotărâse că
era îndrăgostită de Henry, așa că ne petreceam seara de vineri ghemuite pe banca de ridicat greutăți, cu motocicleta portocalie a lui Henry parcată lângă noi ca un ponei prețios. Ne uitam la băieți cum se jucau la automat, bând o bere fără nume pe care tatăl lui Connie o ținea în frigiderul din garaj. Mai târziu trăgeau în sticlele goale cu pistoale cu aer comprimat, care cârâiau la fiecare explozie.
Știam că urma să-l văd pe Peter în seara aceea, așa că purtam bluza brodată
și aveam părul îmbâcsit de fixativ. Acoperisem coșul de pe obraz cu fond de ten bej de la Merle Norman, însă se adunase pe margini și-l făcea să strălucească.
Atâta vreme cât părul stătea la locul lui, arătam drăguț, cel puțin așa credeam, așa că mi-am vârât bluza în pantaloni ca să se vadă partea de sus a sânilor mici și apăsarea artificială a decolteului de la sutien. Senzația de expunere mă
umplea de o plăcere nerăbdătoare care mă făcea să stau mai dreaptă, să-mi țin capul pe umeri ca pe un ou în ceașcă. Încercam să fiu mai mult ca fata brunetă
din parc, să am aspectul degajat al feței ei. Connie a mijit ochii când m-a văzut, zvâcnind din colțul gurii, dar n-a spus nimic.
