— Și Sasha, a spus Julian, ea este…
Ochii lui Julian se străduiau să mă fixeze.
— Evie, i-am amintit.
— Așa, a spus. Evie. Ce chestie!
A băut din bere, din sticla arămie care capta razele de lumină. Se uita dincolo de mine. Privea în jur la mobilă, la lucrurile de pe rafturi, de parcă era casa mea, iar el doar un străin.
— Doamne, probabil ai crezut că dăm o spargere sau ceva!
— Am crezut că sunteți localnici.
— Aici s-a dat cândva o spargere, a spus Julian. Când eram mic. Nu eram acasă. Ne-au furat costumele de scafandru și niște melci din congelator.
A băut încă o gură din sticlă.
VP - 7
Sasha se uita fix la Julian. Purta pantaloni scurți tăiați, total nepotriviți pentru vremea friguroasă, și un pulover prea mare, care era probabil al lui. Manșetele erau roase și păreau ude. Avea un machiaj groaznic, dar poate că era mai degrabă un simbol. Vedeam că nu era în largul ei când o priveam. Îi înțelegeam grija. Când aveam vârsta ei, nu știam cum trebuia să mă mișc, dacă mergeam prea repede, dacă alții îmi puteau sesiza stânjeneala și rigiditatea. De parcă
toată lumea îmi analiza permanent atitudinea și o găsea deficitară. Mi-am dat seama că Sasha era foarte tânără. Prea tânără să fie aici cu Julian. Părea că-și dă
seama la ce mă gândeam și mă privea surprinzător de sfidător.
— Îmi pare rău că nu ți-a spus tatăl tău că voi fi aici, am zis eu. Pot să dorm în cealaltă cameră dacă vrei patul mai mare. Sau dacă vreți să rămâneți aici singuri, găsesc eu o soluție…
— Nu, a spus Julian. Eu și Sasha putem dormi oriunde, nu-i așa, iubito? Și eram doar în trecere. În drum spre nord. Un drum pentru iarbă, a zis el. Mă duc cu mașina de la LA la Humboldt măcar o dată pe lună.
Mi-a trecut prin minte că Julian avea impresia că mă impresionează.
— Nu vând sau ceva de genul ăsta, a continuat el dând înapoi. Doar o transport. Nu-ți trebuie decât vreo două genți impermeabile și un scanner pentru poliție.
Sasha părea îngrijorată. Aveam să le fac probleme?
— De unde ziceai că-l știi pe tata? a întrebat Julian.
Și-a golit berea și a desfăcut alta. Aduseseră câteva baxuri de câte șase beri.
Mai aveau și alte provizii: resturile unui amestec de fructe și alune. O pungă
nedesfăcută de jeleuri acrișoare, firimituri răsuflate dintr-o pungă de fast-food.
— Ne-am cunoscut în LA, am spus. Am locuit o vreme împreună.
Eu și Dan împărțiserăm un apartament în Venice Beach la sfârșitul anilor ’70, în Venice cu aleile ei din lumea a treia, cu palmierii care loveau ferestrele când băteau vânturile calde nocturne. Trăiam din banii rămași de la filmele bunicii și mă străduiam să obțin diplomă de infirmieră. Dan încerca să devină actor. Nu avea cum să-i meargă cu actoria. Așa că s-a însurat cu o femeie cu ceva bani și a pus bazele unei companii cu alimente vegetariene congelate. Acum deținea o casă consolidată împotriva cutremurelor în Pacific Heights.
— Ah, stai, prietena lui din Venice?
Julian părea deodată mai atent.
— Cum ziceai că te cheamă?
— Evie Boyd, am spus, iar expresia care i-a apărut pe față m-a mirat: în parte era recunoaștere, în parte, un interes adevărat.
— Stai așa, a zis el.
VP - 8
Și-a luat brațul din jurul fetei, iar ea părea sfâșiată de absența lui.
— Tu ești femeia aceea?
Poate că Dan îi povestise cât de grele fuseseră lucrurile pentru mine. Gândul mă făcea să mă rușinez, așa că mi-am atins fața din reflex. Un obicei vechi și jenant din adolescență, când îmi acopeream câte un coș. O mână dusă
întâmplător la bărbie, jucându-mă cu buzele. De parcă asta nu atrăgea atenția, făcând să fie și mai rău.
Julian era de-a dreptul entuziasmat.
— A făcut parte dintr-o sectă, i-a spus fetei. Nu-i așa? a zis el întorcându-se spre mine.
Un fior de groază mi-a străpuns stomacul. Julian se uita în continuare la mine, mort de nerăbdare. Respira greu și întretăiat.
Aveam paisprezece ani în vara aceea. Suzanne avea nouăsprezece. Grupul dădea uneori foc la tămâie ca să ne amețească și să ne supună. Suzanne citea cu voce tare dintr-un număr vechi din Playboy. Fotografii Polaroid luminoase și obscene pe care le ascundeam și le schimbam între noi ca pe cartonașele de baseball.
Știam cât de ușor se putea întâmpla, trecutul fiind la îndemână, ca o alunecare cognitivă inevitabilă a unei iluzii optice. Tonul zilei legat de un anumit lucru: eșarfa de pânză a mamei, umezeala unui dovleac tăiat. Anumite forme date de umbre. Chiar și lumina soarelui pe capota mașinii albe mă făcea să mă
cutremur, să las un pic de loc pentru întoarcere. Văzusem batoane vechi de rujuri Yardley – rujul nemaifiind decât un rest de ceară – vândute pe internet cu aproape o sută de dolari. Pentru ca femeile în toată firea să simtă mirosul acela din nou, mirosul îmbâcsit, floral, de chimicale. Atât de mult și-l doreau oamenii
