— Dar eu și Sasha ne cunoaștem, nu-i așa? i-a zâmbit Zav. Îmi place de Sasha.
Sasha și-a păstrat zâmbetul simplu, aranjând cu degetele grămăjoara de hârtiuțe din eticheta ruptă.
— Nu-i plac sânii ei, a spus Julian apăsându-i ceafa, dar eu îi spun că-s foarte faini.
— Sasha! s-a prefăcut Zav supărat. Ai sâni grozavi!
M-am înroșit, grăbindu-mă să termin vasele.
— Da, a spus Julian cu mâna tot pe gâtul ei. Zav ți-ar spune dacă n-ar fi așa.
— Eu spun mereu adevărul, a zis Zav.
— Așa e, a spus Julian. E adevărat.
— Arată-mi, a spus Zav.
— Sunt prea mici, a zis Sasha.
Strângea gura ca și cum râdea de ea însăși, apoi s-a foit pe scaun.
— N-o să se lase niciodată, așa că asta e bine, a spus Julian.
Îi gâdila umărul.
— Arată-i lui Zav!
Sasha s-a îmbujorat.
— Hai, iubito, a spus Julian cu o asprime în glas care m-a făcut să mă uit la ei.
Am surprins privirea ei – mi-am spus că privirea ei era rugătoare.
— Haideți, băieți, am spus eu.
Amândoi s-au întors mirați și amuzați. Deși cred că urmăreau permanent unde eram. Prezența mea făcea parte din joc.
— Ce e? a spus Julian mimând inocența.
— Potoliți-vă, i-am spus.
— O, e-n regulă, a zis Sasha.
A râs puțin, privindu-l pe Julian.
VP - 149
— Ce facem, mai exact? a întrebat Julian. De ce ar trebui să ne „potolim”?
El și Zav au pufnit pe nas – cât de repede reveneau sentimentele vechi, bâjbâitul interior umilitor. Am încrucișat brațele, uitându-mă la Sasha.
— O necăjiți.
— Sasha e în regulă, a spus Julian.
I-a dat un fir de păr după ureche – ea a zâmbit slab, chinuit.
— Și-apoi, a continuat el, ești cumva în postura de a ne ține morală?
Am simțit un fior în inimă.
— N-ai omorât cumva pe cineva? a spus Julian.
Zav a tras aer în piept, apoi a început să râdă neliniștit. Vocea mea suna gâtuită.
— Sigur că nu.
— Dar știai că asta voiau să facă, a zis Julian.
Zâmbea, bucuros că mă înhățase.
— Erai acolo cu Russell Hadrick și restul.
— Hadrick? a întrebat Zav. Îți bați joc de mine?
Am încercat să-mi stăpânesc isteria din glas.
— De-abia dacă eram prin preajmă.
