— Toată vara mi-ai spus că te duci la Connie, a spus mama.
Aproape țipa.
— Ai spus-o de atâtea ori. Mi-ai spus-o verde-n față. Și ghici ce? L-am sunat pe Arthur. Zice că n-ai mai trecut pe acolo de luni de zile. Aproape două luni.
VP - 152
Mama arăta în clipa aceea ca un animal, cu fața stranie de furie, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji.
— Ești o mincinoasă! Ai mințit despre asta. Minți și acum!
Strângea pumnii cu putere. Îi tot ridica, pe urmă îi lăsa să cadă în lături.
— Mă întâlneam cu niște prieteni, m-am răstit. Am și alți prieteni în afară de Connie.
— Alți prieteni. Sigur. Te duceai să ți-o tragi cu vreun iubit, Dumnezeu știe ce făceai. Mincinoasă mică ce ești!
De-abia se uita la mine, cuvintele ieșeau febril și compulsiv, asemenea obscenităților rostite de un pervers.
— Poate ar trebui să te duc la centrul de detenție pentru minori. Asta vrei? E
clar că nu te mai pot controla. O să-i las să te ia. Să văd dacă te pot aduce pe calea cea dreaptă.
Am plecat, dar chiar și în hol, chiar și după ce am închis ușa, auzeam încă
văicărelile pline de amărăciune ale mamei.
•
L-a chemat pe Frank pentru întăriri: m-am uitat de pe pat cum mi-a scos ușa de la dormitor din balamale. A lucrat atent și în liniște, deși i-a luat ceva vreme, apoi a scos ușa de parcă era din sticlă, nu din lemn ieftin, scobit pe dinăuntru. A sprijinit-o încet de perete. Apoi a rămas puțin în cadrul ușii, acum gol.
Zdrăngănea șuruburile în mână ca pe niște zaruri.
— Îmi pare rău de asta, a zis el, de parcă era doar un angajat, îngrijitorul care îndeplinea porunca mamei.
Nu voiam să observ adevărata blândețe din ochii lui, felul în care mi-a golit inima de ura aprinsă pe care o simțeam pentru el. Mi-l imaginam în Mexic pentru prima dată, ușor ars de soare, cu părul platinat pe mâini. Sorbind suc de lămâie în timp ce supraveghea mina de aur – îmi imaginam o peșteră cu interiorul pardosit cu excrescențe de piatră și aur.
Mă tot așteptam ca Frank să-i spună mamei de banii furați. Să pună și mai multe lemne pe foc. Dar n-a făcut-o. Poate văzuse că era deja destul de supărată. Frank a rămas tăcut la masă în timp ce mama vorbea cu tata la telefon, iar eu ascultam din hol. Lamentările ei ascuțite, toate întrebările înghesuite într-un registru panicat. Ce fel de om dă o spargere în casa vecinilor?
O familie pe care o știam de-o viață?
— Fără niciun motiv, a adăugat ea tăios.
O pauză.
— Crezi că n-am întrebat-o? Crezi că n-am încercat?
Tăcere.
VP - 153
— Da, sigur, pun pariu. Vrei să încerci?
Așa că m-au trimis la Palo Alto.
•
Am stat două săptămâni în apartamentul tatei. Aflate peste drum de un restaurant Denny, Apartamentele Portofino erau la fel de compacte și goale pe cât era casa mamei de întinsă și de densă. Tata și Tamar se mutaseră în cel mai mare apartament și peste tot se vedeau naturi moarte de maturitate pe care era limpede că ea le aranjase: un bol mare cu fructe de ceară pe blat, căruciorul de bar cu sticlele nedesfăcute cu băutură. Covorul pe care se vedeau urmele aspiratorului.
Suzanne avea să mă uite, îmi spuneam, ferma avea să continue fără mine, iar eu rămâneam fără nimic. Senzația de persecuție creștea și se hrănea cu grijile astea. Suzanne era ca iubita unui soldat rămasă acasă, transformată de distanță
în ceva delicat și perfect. Dar poate o parte din mine se simțea ușurată. Să stau departe o perioadă. Casa Dutton mă speriase, masca goală pe care o văzusem pe fața lui Suzanne. Erau mici frânturi, mici momente de schimbare și disconfort, dar, chiar și așa, erau acolo.
La ce mă așteptasem locuind cu tata și Tamar? Că tata avea să încerce să afle motivul comportamentului meu? Că avea să mă pedepsească, să se comporte ca un tată? Părea să creadă că pedeapsa era o prerogativă părintească la care renunțase și se purta cu mine cu o politețe pe care o aveai față de un părinte îmbătrânit.
Când m-a văzut, a tresărit – trecuseră peste două luni. Și-a amintit apoi că ar trebui să mă îmbrățișeze și a făcut un pas săltat spre mine. Am remarcat o umflătură nouă la urechi, iar cămașa de cowboy nu o mai văzusem. Știam că și eu arătam altfel. Aveam părul mai lung și neîngrijit la vârfuri, ca Suzanne. Rochia mea de la fermă era atât de uzată, încât puteam să bag degetul prin material.
Tata a dat să mă ajute cu bagajul, dar îl pusesem deja pe bancheta din spate înainte să ajungă la mine.
— Mersi totuși, am spus încercând să zâmbesc.
Desfăcuse mâinile larg și, când mi-a zâmbit, a făcut-o cu o scuză
neputincioasă a unui străin care avea nevoie să-i repeți instrucțiunile. Creierul meu era pentru el un truc magic misterios de care putea doar să se minuneze.
Nu se deranjase niciodată să descopere compartimentul secret. Când ne-am urcat în mașină, simțeam că se pregătea să invoce vorbele părintești.
— Nu e nevoie să te încui în cameră, nu? a spus el.
