* * *
VP - 163
Telegraful era aglomerat: oamenii vindeau la mese prafuri aromate și bijuterii concho, poșete de piele atârnate de un gard de pe alee. Orașul Berkeley reconstruia toate drumurile în vara aceea, așa că pe trotuar se adunau mormane de moloz, șanțurile se căscau în asfalt ca într-un film cu catastrofe. Un grup de oameni cu robe până la pământ îmi flutura pamflete sub nas. Băieți fără
cămașă, cu vânătăi neclare pe brațe, mă priveau de sus în jos. Fetele de vârsta mea trăgeau după ele bagaje tapițate care li se loveau de genunchi și purtau haine de catifea în căldura de august.
Chiar și după ce se întâmplase cu Claude, nu mă temeam să fac autostopul.
Claude plutea inofensiv într-un colț îndepărtat, dispărând pașnic în neant. Tom a fost a șasea persoană pe care am abordat-o, bătându-l pe umăr când s-a urcat în mașină. Părea flatat de rugămintea mea de a mă lua cu mașina, de parcă era o scuză inventată de mine ca să fiu lângă el. A făcut repede curat pe locul pasagerului, aruncând firimituri pe covor.
— Ar putea fi mai curat, a zis el.
Se scuza ca și cum aș fi fost pretențioasă.
•
Tom conducea mașina mică japoneză exact în limita de viteză, uitându-se peste umăr înainte de a schimba benzile. Cămașa cadrilată era subțiată la coate, dar curată și băgată în pantaloni, iar încheieturile lui erau subțiri, băiețești, ceea ce m-a înduioșat. M-a dus până la fermă, deși era la distanță de o oră de Berkeley. Spunea că mergea în vizită la niște prieteni la colegiul din Santa Roșa, dar nu se pricepea să mintă: vedeam cum i se înroșește gâtul. Era politicos, student la Berkeley. Studia medicina, deși îi plăceau și sociologia, și istoria.
— LBJ5, a spus el. Acela a fost un președinte adevărat.
Am aflat că venea dintr-o familie mare și că avea un câine pe nume Sister și prea multe teme: urma cursuri de vară, încerca să scape de primele examene.
M-a întrebat în ce-mi luam licența. Greșeala lui m-a încântat – probabil credea că am cel puțin optsprezece ani.
— Nu merg la colegiu, am spus.
Era cât pe ce să explic că eram abia la liceu, dar Tom a devenit brusc defensiv.
— Și eu mă gândeam să fac asta, a zis el, să abandonez, dar o să termin cursurile de vară. Am plătit deja taxele. Adică, aș vrea să nu o fi făcut, dar…
S-a oprit. S-a uitat la mine până mi-am dat seama că voia să-l iert.
— Ce aiurea, am zis, ceea ce părea să fie de ajuns.
Și-a dres glasul.
5 Lindon B. Johnson, președinte al SUA între 1963 – 1969 (n.tr.).
VP - 164
— Și ai o slujbă sau ceva? a zis el. Adică, dacă nu e o întrebare nepoliticoasă.
Nu-i nevoie să răspunzi.
Am ridicat din umeri, prefăcându-mă relaxată. Deși poate mă simțeam relaxată în plimbarea cu mașina, ca și cum ocupația mea în lumea asta părea unitară. Felurile astea simple în care puteam satisface nevoile. Vorbeam cu străini, rezolvam probleme.
— Locul unde merg acum… stau acolo de ceva vreme, am spus. E un grup mare. Avem grijă unii de alții.
Se uita la drum, dar m-a ascultat cu atenție în timp ce vorbeam despre fermă. Despre casa veche și ciudată, despre copii. Despre instalația sanitară
făcută de Guy în curte, o încrengătură dezordonată de țevi.
— Parcă e Casa Internațională, a spus el. Unde locuiesc eu. Suntem cincisprezece. În hol avem o tablă pe care sunt trecute treburile de făcut, cu toții le facem pe rând pe cele urâte.
— Da, poate, am spus, deși știam că ferma nu semăna deloc cu Casa Internațională, cu studenții miopi la filosofie care se certau în legătură cu cine lăsase vasele nespălate în chiuvetă, cu fata din Polonia care ronțăia pâine neagră și plângea după un iubit îndepărtat.
— Cui îi aparține casa? a zis el. E ca un centru sau ceva de genul ăsta?
Era dificil să-i explic cuiva despre Russell, să-mi amintesc de faptul că existau spații numeroase unde nu apăreau Suzanne și Russell.
— O să lanseze un album pe la Crăciun, probabil, am spus.
Vorbeam întruna despre fermă, despre Russell. Felul lejer în care pomeneam de Mitch, așa cum făcuse Donna în ziua aceea în autobuz, cu o angajare studiată, precaută. Cu cât ne apropiam mai mult, cu atât deveneam mai însuflețită. Ca niște cai pe care-i apucă febra și uită de călăreț.
— Sună frumos, a spus Tom.
Îmi dădeam seama că-l stârneau poveștile mele, avea o încântare visătoare pe față. Era uimit de poveștile din alte lumi.
— Ai putea sta și tu o vreme, am spus. Dacă vrei.
Tom părea bucuros de ofertă, recunoștința făcându-l timid.
— Numai dacă nu deranjez, a spus el îmbujorându-se.
•
Credeam că Suzanne și ceilalți vor fi bucuroși că aduceam pe cineva nou. Că
