Se plimba, fredonând un cântec rapid.
— Tocmai am inventat-o și e deja un hit.
Chitara era dezacordată și scotea note fără vlagă, dar Russell nu părea să
observe. Vorbea grăbit și frenetic.
— Uite încă una, a zis el.
A umblat la coarde, apoi a scos o amestecătură de zdrăngăneli. Am încercat să-i captez privirea lui Suzanne, dar ea se uita la Russell.
— Ăsta e viitorul muzicii, a spus el peste zgomot. Ei au impresia că știu ce e bun pentru că au piese la radio, dar alea nu-s nimic. Nu au iubire adevărată în inimă.
Nimeni nu părea să observe că vorbele lui se destrămau pe margini: toți repetau ce spunea el, gurile li se mișcau într-un sentiment comun. Russell era un geniu, asta îi spusesem lui Tom – acum îmi imaginam cum s-ar fi întipărit mila pe fața lui Tom dacă era aici să-l vadă pe Russell și asta mă făcea să-l urăsc pe Tom pentru că și eu auzeam spațiul dintre cântece, dându-mi seama că erau discordante, nu doar atât, erau proaste: niște scursuri sentimentale, cuvinte grosolane despre iubire, ca ale unui școlar, cu o inimă desenată de mâna lui grăsuță. Raze de soare, flori și zâmbete. Dar nici atunci nu puteam să admit pe deplin. Cum arăta fața lui Suzanne când îl privea – voiam să fiu cu ea. Credeam că iubirea pentru cineva era un fel de măsură de protecție, ca și cum ar înțelege gradul și intensitatea sentimentelor tale și s-ar purta corespunzător. Mi se părea corect, ca și cum corectitudinea era o măsură de care să-i pese universului măcar puțin.
•
Uneori aveam vise din care mă trezeam crezând că o imagine sau un lucru erau adevărate, ducând presupunerea mai departe din lumea viselor până
ajungeam la trezie. Cât de dureros era să-mi dau seama că nu eram măritată, că
nu descoperisem secretul zborului și că nu exista nicio durere adevărată!
Momentul exact în care Russell i-a spus lui Suzanne să se ducă acasă la Mitch și să-i dea o lecție – mă tot gândeam că am fost martoră: noaptea neagră, cântecul calm al greierilor, toți stejarii aceia înfricoșători. Dar sigur că nu am fost. Citisem atât de mult despre asta, încât am crezut că văzusem limpede, o scenă în culorile exagerate ale amintirilor din copilărie.
În clipa aceea o așteptam pe Suzanne în camera ei. Iritată, disperată să se întoarcă. Încercasem de mai multe ori să vorbesc cu ea în noaptea aceea, trăgând-o de braț, urmărindu-i privirea, dar ea mă tot dădea deoparte. „Mai târziu”, spunea și asta a fost de ajuns să-mi imaginez că avea să se țină de promisiune în întunericul camerei. Mi s-a strâns inima când am auzit pași în VP - 174
cameră, mintea mi s-a aprins la gândul că Suzanne era acolo, dar am simțit apoi lovitura ușoară și am deschis ochii; era doar Donna. Aruncase cu o pernă în mine.
— Frumoasa adormită, a spus ea râzând pe înfundate.
Am încercat să mă liniștesc într-un repaus plăcut; cearșaful se supra-încălzise de la foitul meu agitat, urechile îmi erau ciulite la orice sunet făcut de întoarcerea lui Suzanne. Dar în noaptea aceea nu s-a întors în cameră. Am așteptat cât am putut de mult, atentă la fiecare scârțâitură sau sunet, înainte de a cădea într-un somn nedorit.
De fapt, Suzanne era cu Russell. Aerul din rulota lui era probabil îmbâcsit de la partida de sex în timp ce Russell intona planul lui pentru Mitch, cu ochii în tavan, la fel ca Suzanne. Pot să-mi imaginez cum a ajuns aproape de final și a răsucit apoi detaliile, pentru ca Suzanne să înceapă să creadă că avusese aceeași idee, că era și a ei.
— Micul meu copoi, îi șoptea el cu ochii ficși de o nebunie care putea fi confundată cu iubirea.
Era ciudat să te gândești că Suzanne putea fi flatată în clipa aceea, dar cu siguranță era. Mâna lui îi zgâria scalpul, aceeași plăcere agitată pe care o provoacă oamenii când scarpină câinii și pot să-mi imaginez cum a început să se adune presiunea, dorința de a trece dincolo de iureșul mai mare.
— Ar trebui să fie măreț, i-a spus Russell. Ceva ce n-o să poată fi ignorat.
Îl văd răsucind o șuviță din părul lui Suzanne după deget și trăgând, o mișcare ușoară ca să nu știe dacă ceea ce simțea era durere sau plăcere.
A deschis o ușă, îndemnând-o pe Suzanne să treacă dincolo.
•
Suzanne a fost a doua zi cu gândurile împrăștiate. Pleca singură, cu graba întipărită pe față, avea discuții urgente și în șoaptă cu Guy. Eram geloasă, disperată că nu puteam concura cu partea aceea din ea care-i era devotată lui Russell. Se închisese în ea însăși, iar eu nu eram decât un neajuns distant.
Mi-am îngrijit propria confuzie, creând explicații optimiste, dar când i-am zâmbit a clipit cu o recunoaștere întârziată, de parcă eram o străină care-i returna un carnețel uitat. Remarcam în ochii ei o privire sudată, o întoarcere sumbră în sine. Mai târziu aveam să înțeleg că erau pregătirile.
La cină am avut niște fasole reîncălzită care avea gust de aluminiu, niște resturi arse de pe fundul oalei. Prăjitură cu ciocolată, veche, de la brutărie, cu o glazură zbârcită. Au vrut să mănânce înăuntru, așa că am stat pe podeaua plină
de așchii, cu farfuriile așezate strâmb în poală. Ne forțam aplecându-ne ca omul primitiv în peșteră – nimeni nu părea să mănânce prea mult. Suzanne a apăsat VP - 175
prăjitura cu degetul și s-a uitat cum se face fărâme. Privirile pe care le schimbau între ei explodau de o ilaritate suprimată, ca o conspirație pentru o petrecere-surpriză. Donna i-a întins o cârpă lui Suzanne cu un aer plin de subînțeles. Nu pricepeam nimic, o dislocare jalnică mă făcea oarbă și dornică.
Îmi făcusem curaj să o forțez pe Suzanne să vorbească cu mine. Dar am ridicat ochii din resturile din farfuria mea și am văzut-o ridicându-se deja în picioare, cu mișcări mânate de informații invizibile pentru mine.
Când am ajuns-o din urmă, mi-am dat seama că se duceau undeva, mergând după lumina de la lanternă. Spaima, disperarea gâtuită: Suzanne avea să mă
lase acolo.
— Lasă-mă să vin și eu, am spus.
Încercam să țin pasul cu ea, să urmez spațiul scurt pe care-l făcea în iarbă.
Nu-i vedeam fața.
— Unde să vii? a spus ea cu voce monotonă.
— Oriunde te duci, am spus. Știu că te duci undeva.
Ritmul ațâțător.
— Russell nu ți-a spus să mergi.
— Dar vreau să merg, am spus. Te rog!
