— Puteai să pățești ceva, a zis ei, ca un actor care nu știa bine replica.
Tamar l-a bătut calm pe spate în drum spre bucătărie, apoi și-a turnat o cola.
M-a lăsat cu răsuflarea lui fierbinte, cu fața speriată și clipitul neîncetat. Se uita la mine din partea opusă a camerei, eliberându-se încet de supărare. Tot ceea ce se întâmplase – nu-mi era teamă de asta, de furia neutră a tatei. Ce putea să-mi facă? Ce putea să-mi ia?
Și așa m-am întors în camera mea anostă din Palo Alto, cu lumina inexpresivă
a veiozei pentru afaceristul călător.
•
Apartamentul era gol când am ieșit eu din dormitor a doua zi, tata și Tamar plecaseră deja la serviciu. Unul din ei – probabil Tamar – lăsase un ventilator pornit și planta care părea de plastic tremura în bătaia curentului. Mai era o săptămână până când trebuia să plec la internat, iar șapte zile mi se păreau prea lungi să stau în apartamentul tatei, șapte cine pe care trebuia să le suport, dar, în același timp, nedrept de scurte – nu aveam timp să-mi fac obiceiuri, să am un context. Trebuia doar să aștept.
Am aprins televizorul, pălăvrăgeala fiind un fundal liniștitor în timp ce cotrobăiam prin bucătărie. Cutia cu turte de orez din dulap, de-abia mai semănau a cereale: le-am mâncat cu pumnul, apoi am stâlcit cutia goală. Mi-am turnat un pahar de ceai cu gheață, am făcut un teanc de biscuiți de o cantitate satisfăcătoare și de grosimea jetoanelor de pocher. Am adus mâncarea lângă
canapea. Înainte să mă așez, ecranul m-a oprit.
Aglomerația de imagini, dublându-se și împrăștiindu-se.
Căutarea criminalului sau criminalilor încă fără rezultat. Prezentatorul spunea că Mitch Lewis nu voia să comenteze. Biscuiții s-au făcut bucăți în mâinile mele ude.
•
Abia după proces au început lucrurile să devină mai clare, noaptea aceea căpătând traseul deja familiar. Fiecare detaliu și amănunt făcute publice. Sunt momente în care încerc să-mi imaginez ce rol aș fi putut să joc. Ce anume mi-ar fi revenit mie. E cel mai ușor să mă gândesc că n-aș fi făcut nimic, că i-aș fi putut opri, că prezența mea ar fi tras-o înapoi pe Suzanne pe tărâmul omenesc. Asta îmi doream, asta era parabola incontestabilă. Dar exista o altă posibilitate care atârna acolo, insistentă și nevăzută. Monstrul de sub pat, șarpele de la capătul scărilor: poate și eu aș fi făcut ceva.
Poate ar fi fost ușor.
•
VP - 181
Se duseseră direct la Mitch după ce m-au lăsat pe marginea drumului. Alte treizeci de minute în mașină, treizeci de minute care fuseseră probabil energizate de concedierea mea dramatică, grupul consolidându-se într-unul de pelerini adevărați. Suzanne sprijinindu-se de brațele încrucișate pe scaunul din față, emanând amfetamină, siguranța aceea lugubră. Guy a ieșit de pe autostradă și a intrat pe șoseaua cu două benzi, traversând laguna. Motelurile joase lângă rampa de ieșire, eucalipții umbroși și condimentând aerul. Helen a declarat în depoziția de la tribunal că a fost primul moment când și-a exprimat ezitarea față de ceilalți. Dar nu o cred. Dacă avea îndoieli cineva, totul era la adâncime, ca o bulă transparentă care plutea, spărgându-se în creierul lor.
Îndoiala a scăzut așa cum descresc detaliile unui vis. Helen și-a dat seama că-și uitase cuțitul acasă. Suzanne a țipat la ea, după cum arată documentele de la proces, dar grupul a renunțat la ideea de a se întoarce după cuțit. Alunecau deja, subjugați de o inerție mai puternică.
•
Au parcat Fordul pe șosea, fără să se deranjeze să-l ascundă. Pe măsură ce se apropiau de casa lui Mitch, mintea lor părea să încetinească și să se hotărască la aceleași mișcări, ca un singur organism.
Pot să-mi imaginez priveliștea. Casa lui Mitch, așa cum se vedea de pe aleea cu pietriș. Calmul golfului, prova livingului. Totul le era cunoscut. Luna pe care o petrecuseră la Mitch acasă înainte să-i cunosc eu, crescând facturile și făcând ciuperci de la prosoapele ude. Și totuși, cred că în noaptea aceea casa le-a făcut o nouă impresie, fațetată și luminoasă ca o bomboană. Cei din casă gata condamnați, atât de condamnați încât grupul aproape simțea o durere anticipată pentru ei. Pentru cât de neputincioși erau față de mișcările mai mari, viețile lor fiind deja redundante, ca o bandă înregistrată cu zgomote statice.
•
Se așteptaseră să-l găsească pe Mitch. Toată lumea știe partea asta: că Mitch fusese chemat la Los Angeles să lucreze la o piesă scrisă pentru Stone Gods, filmul care nu s-a mai lansat. Plecase cu ultimul avion din seara aceea de pe aeroportul din San Francisco și aterizase la Burbank, lăsând casa în grija lui Scotty, care tăiase iarba de dimineață, dar nu apucase să curețe piscina. Fosta iubită a lui Mitch îi ceruse o favoare, rugându-l să stea cu Cristopher acolo două
nopți, doar două nopți.
Suzanne și ceilalți rămăseseră uimiți să descopere străini în casă. Nu cunoșteau pe nimeni. Acela ar fi fost momentul să renunțe, să se înțeleagă din priviri. Să se întoarcă la mașină într-o tăcere dezumflată. Dar nu s-au întors. Au făcut ce le-a spus Russell să facă.
VP - 182
Să facă o scenă. Ceva de care să afle toată lumea.
•
Cei din casa mare se pregăteau să se ducă la culcare, Linda și băiețelul ei. Îi făcuse spaghete pentru cină și luase o gură din farfuria lui, dar nu-și pregătise și ei. Dormeau în camera de oaspeți – din geanta ei tricotată se împrăștiau pe podea hainele pentru weekend. Șopârla de pluș murdară a lui Christopher cu ochii făcuți din nasturi.
Scotty o invitase pe iubita lui, Gwen Sutherland, să asculte niște discuri și să
folosească jacuzzi-ul cât era Mitch plecat. Avea douăzeci și trei de ani, abia absolvise colegiul din Marin și-l cunoscuse pe Scotty la un grătar în Ross. Nu era vreo frumusețe, dar era blândă și prietenoasă, genul acela de fată pe care băieții o roagă mereu să le coasă câțiva nasturi sau să le tundă părul.
Băuseră amândoi câteva beri. Scotty a fumat puțină iarbă, dar nu și Gwen. Își petreceau seara în cabana îngrijitorului pe care Scotty o păstra curată la standarde militare – cearșafurile de pe salteaua lui joasă aranjate la colțuri ca în spital.
•
Suzanne și ceilalți au dat întâi de Scotty. Moțăia pe canapea. Suzanne s-a furișat să investigheze sunetele făcute de Gwen la duș, în timp ce Guy le-a făcut semn lui Helen și Donnei să cerceteze casa mare. Guy l-a înghiontit pe Scotty să
se trezească. Acesta a sforăit, trezindu-se dintr-un vis. Scotty nu purta ochelarii
– și-i așezase pe piept când a adormit – probabil credea că Guy era Mitch, care se întorsese mai devreme.
— Scuze, a spus Scotty gândindu-se la piscină, scuze. Bâjbâia orbește după
ochelari.
Apoi Scotty a reușit să și-i pună la ochi și a văzut cuțitul zâmbind în mâna lui Guy.
* * *
