— Dă-te jos, a zis ea deschizând portiera.
S-a mișcat prea repede s-o pot opri, vârtejul luând-o înainte, sunetul rămânând în urmă.
— Haide, am zis eu încercând o voce glumeață.
VP - 178
Suzanne coborâse deja din mașină, așteptând să plec. Nu glumea.
— Dar nu-i nimic aici, am spus privind disperată autostrada. Suzanne se foia nerăbdătoare. Am privit spre ceilalți pentru ajutor. Fețele le străluceau în lumina din tavan, care le făcea trăsăturile să pară reci și inumane, ca niște statui de bronz. Donna s-a uitat în altă parte, dar Helen mă privea cu o curiozitate medicală. Guy se foia pe scaunul șoferului, potrivind oglinzile. Helen a spus ceva în șoaptă. Donna i-a zis să tacă.
— Suzanne, te rog, am implorat-o cu o voce neputincioasă.
Ea nu a spus nimic. Când m-am mișcat în final pe banchetă, Suzanne nu a ezitat deloc. S-a urcat la loc în mașină și a închis portiera, lumina s-a stins, iar ei au rămas scăldați în întuneric. Apoi au dispărut.
Am înțeles că eram singură și chiar dacă păstram o speranță naivă – aveau să
se întoarcă, era doar o glumă, Suzanne nu m-ar lăsa așa, nu cu adevărat –, știam că fusesem aruncată deoparte. Nu puteam decât să privesc de la distanță, să
plutesc undeva pe deasupra copacilor, să privesc în jos la o fată care stătea singură în întuneric. Nici nu o cunoșteam.
15.
În primele zile au circulat tot felul de zvonuri. Howard Smith a anunțat, greșit, că Mitch Lewis fusese ucis, deși eroarea avea să fie corectată mai repede decât alte zvonuri. David Brinkley a spus că șase victime fuseseră împușcate și înjunghiate, lăsate pe peluză. Apoi numărul a fost redus la patru persoane.
Brinkley a fost primul care a vorbit despre prezența glugilor, a ștreangurilor și a simbolurilor satanice, o confuzie care s-a produs din cauza inimii de pe peretele din living. Desenată cu colțul unui prosop înmuiat în sângele mamei.
Greșeala avea sens – sigur că interpretau desenul ca pe ceva macabru, presupuneau că era o mâzgăleală codificată, sinistră. Era mai simplu să-ți imaginezi că era restul unei slujbe satanice decât să crezi adevărul: era doar o inimă, ca o caricatură făcută de o adolescentă îndrăgostită într-un caiet.
•
Cam la o milă distanță, am ajuns la o ieșire aproape de o benzinărie Texaco.
Am intrat, ascunzându-mă de luminile gălbui și de sunetul de șuncă prăjită pe care-l făceau. Mă legănam pe degetele de la picioare, privind șoseaua. Când am renunțat, în final, la ideea că mai venea cineva să mă ia, l-am sunat pe tata de la telefonul public. A răspuns Tamar.
— Eu sunt, am spus.
VP - 179
— Evie, a zis ea. Slavă Domnului! Unde ești?
O vedeam răsucind firul telefonului în bucătărie, adunând buclele.
— Știam că o să suni în curând. I-am spus tatălui tău că așa o să faci!
I-am explicat unde eram. Probabil a simțit că aveam vocea gâtuită.
— Plec chiar acum, a spus ea. Să rămâi acolo!
M-am așezat pe trotuar să aștept, sprijinindu-mă pe genunchi. Aerul era rece, prevestind toamna, iar o constelație de lumini alerga pe autostrada 101, camioanele mari crescând pe măsură ce prindeau viteză. Căutam scuze pentru Suzanne, explicații pentru comportamentul ei care să aibă sens. Dar nu găseam nimic decât adevărul curat și îngrozitor – nu fuseserăm niciodată apropiate. Nu însemnasem nimic pentru ea.
Simțeam priviri curioase îndreptate spre mine, camionagiii care cumpărau pungi cu semințe de floarea-soarelui de la benzinărie și scuipau șuvoaie de tutun pe jos. Umbletul lor părintesc și pălăriile de cowboy. Știam că analizau faptul că eram singură. Picioarele goale și părul lung. Șocul meu furios împrăștiase probabil un miros protector – avertizându-i să stea deoparte –, așa că m-au lăsat în pace.
În cele din urmă am văzut un Plymouth alb apropiindu-se. Tamar nu a oprit motorul. M-am urcat pe locul pasagerului atât de recunoscătoare că vedeam fața ei familiară, încât m-am fâstâcit. Avea părul ud.
— N-am avut timp să-l usuc, a zis ea.
Privirea pe care mi-a aruncat-o era blândă, dar uimită, îmi dădeam seama că
voia să-mi pună întrebări, dar știa probabil că nu voiam să-i explic. Lumea ascunsă populată cu adolescenți, ieșind la suprafață din când în când, doar de nevoie, antrenând părinții să se aștepte la absența lor. Eu dispărusem deja.
— Nu-ți face griji, a spus ea. Nu i-a spus mamei tale că ai plecat. I-am zis că o să apari și ea o să-și facă griji degeaba.
Jalea mea deja se dubla, absența fiind singurul context. Suzanne mă
abandonase pentru totdeauna. O cădere fără frecare, șocul treptei lipsă. Tamar a căutat în geantă fără să se uite până a găsit o cutiuță, aurie, acoperită cu piele roz. Ca un portvizit. Înăuntru era un singur joint, iar ea a dat din cap spre torpedo… am găsit o brichetă.
— Nu-i spui tatălui tău?
A inhalat cu ochii la drum.
— S-ar putea să mă pedepsească și pe mine.
•
Tamar spunea adevărul: tata nu o sunase pe mama și, cu toate că tremura de furie, era și sfios, fiica lui fiind ca un animal pe care uitase să-l hrănească.
VP - 180
