— Uită-te la tine, a zis ea. Curată și ferchezuită.
Am remarcat o nouă duritate în expresia ei: avea un cheag de sânge sub unghie.
N-am spus nimic. Nu puteam. Îmi tot atingeam vârfurile firelor de păr. Era mai scurt – Jessamine îl tunsese în baie, ghidându-se după un articol dintr-o revistă.
— Pari bucuroasă să mă vezi, a spus Suzanne.
Zâmbea. Am zâmbit și eu, dar era un zâmbet gol. Lucrul ăsta părea s-o mulțumească pe Suzanne. Teama mea.
Știam că trebuia să fac ceva – stăteam sub marchiză, încurajând șansele ca să
se oprească cineva să mă întrebe ceva și să se prezinte surorii mele. Dar nu reușeam să mă mișc. Russell și ceilalți nu puteau fi prea departe – oare mă
urmăreau? Ferestrele clădirilor păreau vii, gândurile mi se duceau la pușcași și la privirea fixă a lui Russell.
— Arată-mi camera ta, a spus Suzanne. Vreau s-o văd.
•
Camera era goală, Jessamine era tot la magazinul Tuck, iar Suzanne a trecut pe lângă mine și a intrat înainte s-o opresc.
— Minunat, a ciripit ea cu un accent britanic fals.
S-a așezat pe patul lui Jessamine. A sărit în sus și în jos. S-a uitat la posterul cu peisajul din Hawaii, cu oceanul ireal și cerul care încadrau o fâșie de plajă cu VP - 194
nisip ca zahărul. Mai multe volume World Book pe care Jessamine nu le deschisese niciodată, cadou de la tatăl ei. Jessamine păstra un teanc de scrisori într-o cutie sculptată de lemn, iar Suzanne a ridicat imediat capacul, cotrobăind înăuntru. Jessamine Singer, a citit ea pe plic. Jessamine, a repetat. A lăsat capacul să se închidă și s-a ridicat în picioare.
— Deci, ăsta e patul tău.
Mi-a deranjat pătura cu o mână batjocoritoare. Am simțit un gol în stomac, o imagine cu noi pe cearșafurile lui Mitch. Părul ei lipit de frunte și de gât.
— Îți place aici?
— E-n regulă.
Stăteam încă în cadrul ușii.
— În regulă, spui.
Suzanne a zâmbit.
— Evie spune că e în regulă la școală.
Mă tot uitam la mâinile ei. Mă întrebam ce făcuseră mai exact și dacă
procentajul conta. A observat unde mă uitam: trebuie să-și fi dat seama la ce mă gândeam. S-a ridicat brusc în picioare.
— Acum pot să-ți arăt eu ceva, a zis Suzanne.
•
Autobuzul era parcat pe o stradă laterală, dincolo de poarta școlii. Vedeam agitația siluetelor din interior. Russell și cine mai era pe acolo – bănuiam că sunt toți. Vopsiseră capota. În rest, totul era la fel. Autobuzul era ca o bestie indestructibilă. Deodată am fost sigură: aveau să mă înconjoare. Să mă
înghesuie într-un colț.
Dacă ne vedea cineva cum stăteam în pantă, ar fi zis că suntem prietene.
Discutam în aerul de sâmbătă, eu – cu mâinile în buzunare, Suzanne –
acoperindu-și ochii.
— Plecăm în deșert o vreme, a spus Suzanne urmărind neliniștea care probabil mi se citea pe față.
Simțeam limitările mărunte ale vieții mele: o întâlnire în seara aceea la Clubul de franceză – Madame Guevel ne promisese tarte cu unt. Iarba mucegăită pe care Jessamine voia s-o fumeze după stingere. Deși știam tot ce știam, voia o parte din mine să plece? Răsuflarea neplăcută a lui Suzanne și mâinile ei reci. Dormitul pe jos, mestecând frunze de urzici ca să ne umezim gâtul.
— Nu e supărat pe tine, a spus ea.
Mă privea fix în continuare.
— Știe că n-o să spui nimic.
VP - 195
Și așa era: nu spusesem nimic. Tăcerea mă lăsa să rămân invizibilă. Da, mă
temusem. Poate că puteam explica tăcerea aceea prin frică, o frică ce avea să
mă cuprindă și mai târziu, după ce Russell, Suzanne și ceilalți au intrat în închisoare. Dar era și altceva la mijloc. Gândurile îndreptate neputincios spre Suzanne. Care își colorase uneori sfârcurile cu ruj ieftin. Suzanne, care mergea de colo-colo ca o brută, de parcă știa că voiai să-i iei ceva. N-am spus nimănui pentru că voiam să fie în siguranță. Cine altcineva în afară de mine o mai iubise?
