Luam lecții de franceză de la o profesoară răutăcioasă, proaspăt logodită, care lăsa fetele să-i probeze inelul de logodnă. Aveam cursuri de artă cu domnișoara Cooke, cuprinsă de neliniștea primului loc de muncă. Dunga de machiaj pe care o vedeam uneori pe obrazul ei îmi stârnea mila, deși încerca să
fie bună cu mine. Nu spunea nimic atunci când mă vedea privind în gol sau sprijinindu-mi capul pe brațele încrucișate. Odată m-a dus în afara campusului și am mâncat biscuiți cu lapte și un hot dog care avea gust de apă caldă. Mi-a povestit cum se mutase din New York pentru slujba asta, cum asfaltul din oraș
reflecta uneori razele soarelui, cum câinele vecinului își făcea nevoile pe scări, cum o luase puțin razna.
— Mâncam doar colțurile din mâncarea colegei mele de cameră. Pe urmă
dispărea toată și mi se făcea rău.
Ochelarii domnișoarei Cooke îi micșorau ochii.
— Nu m-am simțit niciodată atât de tristă și nici nu aveam, de fapt, un motiv, știi?
A așteptat să răspund cu o poveste asemănătoare. Se aștepta la o poveste tristă, gestionabilă, despre cum mă abandonase un iubit din orașul natal sau mama în spital, șoaptele crude ale unei colege de cameră răutăcioase. O situație căreia putea să-i dea un sens eroic pentru mine, afișată într-o perspectivă mai matură și mai înțeleaptă. Gândul de a-i spune adevărul domnișoarei Cooke mă
făcea să încleștez gura cu un amuzament ireal. Știa despre crimele încă
nerezolvate – toți știau. Oamenii își încuiau ușile și-și instalau zăvoare, cumpărau câini de pază la preț crescut. Polițiștii disperați nu au aflat nimic de la Mitch, care, de frică, fugise în sudul Franței, deși casa lui nu avea să fie percheziționată până în anul următor. Începuseră să vină pelerini la poartă, sperând să surprindă oroarea ca pe niște vapori în aer. Leneveau în mașini până
îi goneau vecinii enervați. În absența lui, detectivii cercetau piste lansate de traficanți de droguri, schizofrenici și casnice plictisite. Au cerut chiar ajutorul unui medium care s-a plimbat prin camerele lui Mitch, chinuind-se să simtă
vibrații.
VP - 192
— Criminalul este un bărbat singur, de vârsta a doua, îl auzisem pe medium spunând într-o emisiune. A fost pedepsit în tinerețe pentru ceva ce nu a făcut.
Simt prezența literei K. Simt ceva legat de orașul Vallejo.
Chiar dacă mă credea domnișoara Cooke, ce i-aș fi spus? Că nu dormisem bine din august fiindcă îmi era prea teamă de teritoriul nepăzit al viselor? Că mă
trezeam convinsă că Russell era în cameră – că trăgeam disperată aer în piept, simțind aerul nemișcat ca o mână apăsată pe gură? Că spaima molipsirii se afla în mine: era un tărâm paralel unde noaptea aceea nu existase, unde insistam ca Suzanne să plece de la fermă. Unde femeia blondă și fiul ei ca un ursuleț de pluș
împingeau un cărucior pe un culoar de magazin, plănuind cina de duminică, obosiți și certăreți. Unde Gwen își înfășură părul umed în prosop, dându-și cu loțiune pe picioare. Scotty curăța filtrele de la jacuzzi de mizerie, arcul tăcut al aspersorului, în timp ce o piesă plutea în curte de la radio.
La început, scrisorile pe care i le scriam mamei erau niște scenete îndărătnice. Apoi au devenit destul de sincere.
Cursurile erau interesante.
Aveam prietene.
Urma să mergem la acvariu și să privim meduzele căscate și ezitante în holurile de sticlă luminate, suspendate în apă ca niște batiste delicate.
•
Până să străbat cea mai îndepărtată porțiune, vântul se întețise. Plaja era pustie, toți cei veniți la picnic și să-și plimbe câinii plecaseră. Am pășit pe bolovani, îndreptându-mă spre partea centrală cu nisip. Urmam linia dintre stâncă și val. Făcusem de multe ori plimbarea asta. Mă întrebam cât de departe ajunseseră deja Sasha, Julian și Zav. Probabil mai aveau o oră până la LA. Fără să
mă gândesc prea mult, știam că Julian și Zav stăteau pe locurile din față și Sasha în spate. Mi-o imaginam aplecându-se în față din când în când, rugându-i să
repete o glumă sau arătându-le vreun indicator comic. Încercând să-și susțină
propria existență, renunțând în final și întinzându-se pe banchetă. Lăsând discuția lor să se transforme într-un zgomot nesemnificativ în timp ce se uita la drum, la livezile pe lângă care treceau. Printre crengi sclipeau panglicile argintii care goneau păsările.
•
Treceam pe lângă camera comună cu Jessamine, mergeam la magazinul Tuck, când m-a strigat o fată:
— Te caută sora ta la parter.
N-am ridicat privirea; cu siguranță nu vorbea cu mine. Dar așa era. Mi-a luat o secundă să-mi dau seama ce ar fi putut fi.
VP - 193
Jessamine părea supărată.
— Nu știam că ai o soră.
Mă gândeam că Suzanne avea să vină după mine.
Amorțeala care mă cuprindea la școală era molatecă, nu total neplăcută, așa cum simți când îți amorțește un membru. Până când începe să se dezmorțească
brațul sau piciorul. Atunci încep furnicăturile, înțepătura întoarcerii – văzând-o pe Suzanne sprijinită în umbra intrării în cămin. Avea părul nepieptănat, buzele uscate – prezența ei părea să schimbe curgerea timpului.
Amintirile se întorceau. Inima îmi bătea neputincioasă, simțind micuța împunsătură a fricii. Dar ce putea Suzanne să facă? Eram în plină zi, școala era plină de martori. Am văzut-o cum privea agitația din jur, profesorii care se îndreptau spre sesiunile de pregătire, fetele care traversau terenul cu gențile de tenis și mirosind a lapte cu ciocolată, dovezi vii ale eforturilor depuse de mame nevăzute. Odată dădusem peste o căprioară care pășea timid pe autostradă, bocănind straniu cu copitele pe asfalt – Suzanne avea aceeași distanță curioasă
și animalică a căprioarei, măsurând locul neobișnuit în care se afla.
S-a îndreptat când m-am apropiat.
