— Nu știi nimic despre viața lui, a zis ea. Absolut nimic. Ai impresia că le știi pe toate!
— O, da, am spus. Aur. Sigur. Mare succes! La fel ca tata. Pun pariu că ți-a cerut bani.
Mama a tresărit.
— Mă străduiesc cu tine, a spus ea. Mereu m-am străduit, dar nu tu faci deloc la fel. Uită-te la tine! Nu faci nimic.
A clătinat din cap, strângându-și halatul pe corp.
— O să vezi! Viața o să dea buzna atât de repede peste tine și, ghici ce, o să
rămâi cu ceea ce ești! Nicio ambiție, nicio motivație! Ai o șansă reală la Catalina, dar trebuie să te străduiești! Știi ce făcea mama la vârsta ta?
— Tu n-ai făcut nimic!
Ceva s-a răsturnat în mine.
— N-ai făcut decât să ai grijă de tata. Iar el a plecat.
Îmi ardeau obrajii.
VP - 51
— Îmi pare rău că te dezamăgesc. Îmi pare rău că sunt atât de îngrozitoare.
Ar trebui să plătesc oamenii să-mi spună că sunt minunată, cum faci tu. De ce a plecat tata dacă ești atât de al dracului de grozavă?
A întins mâna și m-a plesnit, nu tare, dar destul cât să facă zgomot. Am zâmbit ca o nebună, arătând dinții prea mult.
— Ieși!
Se înroșise toată pe gât, iar încheieturile îi erau subțiri.
— Ieși, a șuierat din nou, ceva mai slab, așa că am ieșit.
* * *
Am plecat cu bicicleta pe drumul de țară. Inima îmi bubuia, simțeam presiune în spatele ochilor. Îmi plăcea să simt usturimea palmei, aura blândeții pe care și-o cultivase cu atâta grijă în ultima lună – ceaiul, picioarele goale –
prăbușită într-o clipă. Bine. Să-i fie rușine! Toate cursurile, detoxificările și lecturile nu ajutaseră la nimic. Era aceeași persoană slabă dintotdeauna. Am pedalat mai repede, cu un nod în gât. Puteam să merg la Flying A și să cumpăr o pungă de steluțe de ciocolată. Puteam vedea ce rula la cinema sau să mă plimb pe lângă supa fierbinte a râului. Părul mi s-a ridicat puțin în căldura uscată.
Simțeam ura împietrindu-se în mine și era aproape bine, cât de mare, de pură și de intensă era!
Pedalatul meu furios s-a poticnit brusc: lanțul a sărit de la locul lui. Bicicleta încetinea. M-am oprit și m-am repezit în praful drumului de urgență.
Transpirasem la subraț și în spatele genunchilor. Soarele fierbinte pătrundea prin frunzișul unui stejar. Mă străduiam să nu plâng. M-am ghemuit pe pământ ca să așez lanțul la loc, cu lacrimi în ochi în bătaia brizei și degete alunecoase de la vaselină. Era prea greu de apucat și lanțul cădea întruna.
— La dracu’, am bombănit, apoi am repetat ceva mai tare.
Voiam să lovesc bicicleta, să reduc ceva la tăcere, dar ar fi fost prea jalnic, nu jucam spectacolul supărării decât pentru mine. Am încercat încă o dată să agăț
lanțul pe treaptă, dar nu s-a prins și s-a desfăcut iar. Am lăsat bicicleta să cadă la pământ și m-am trântit alături. Roata din față s-a învârtit un pic, apoi s-a oprit de tot. Mă uitam la bicicleta răsturnată și inutilă: pe cadru scria „Campus Green”, o culoare care te ducea cu gândul, când o cumpărai, la un student care te conducea acasă după un curs la o oră târzie. O fantezie siropoasă, o bicicletă
stupidă, iar eu lăsam șirul de dezamăgiri să crească până când ajungeau să
alcătuiască un bocet al mediocrității. Probabil Connie era cu May Lopes. Peter și Pamela cumpărau plante decorative pentru apartamentul din Oregon și înmuiau linte pentru cină. Atâta absență în mine, încât mă puteam încolăci ca un animal.
VP - 52
L-am auzit înainte să-l văd: autobuzul negru care venea greoi pe drum, ridicând praful cu roțile. Ferestrele erau mate și cenușii, iar siluetele dinăuntru erau vagi. Pe capotă era pictată o inimă grosolană, încununată de gene pleoștite, ca un ochi.
•
O fată cu o cămașă bărbătească și vestă tricotată a coborât din autobuz, dându-și părul drept și arămiu pe spate. Se auzeau și alte voci, o agitație la ferestre. A apărut o față ca o lună care mă privea.
Fata avea o voce cântată.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea.
— Bicicleta, am răspuns, s-a stricat lanțul.
Fata a ridicat roata cu piciorul încălțat în sanda. Înainte să întreb cine era, Suzanne a coborât treptele și am simțit cum îmi zvâcnește inima. M-am ridicat în picioare, încercând să-mi scutur genunchii de praf. Suzanne zâmbea, dar părea neatentă. Mi-am dat seama că trebuia să-i amintesc cum mă cheamă.
— De la magazinul de pe East Washington, am spus. Deunăzi?
— Ah, da.
Mă așteptam să spună ceva despre cât era de ciudat că ne întâlneam din nou, dar părea puțin plictisită. Mă uitam întruna la ea. Voiam să-i amintesc de discuția noastră, cum spusese că eram profundă. Dar nu prea voia să mă
